„Suita de neuitat”, de Akira Mizubayashi
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2026
Traducere de Mădălina Ghiu
Akira Mizubayashi este cadru didactic universitar, specialist în literatura franceză a secolului al XVIII-lea (în special Jean-Jacques Rousseau), dar și scriitor de limbă franceză. Deși nu are studii muzicale de specialitate, autorul nipon a reușit performanța de a construi o remarcabilă trilogie literară care are muzica în centrul ei.
Romanul Suita de neuitat încheie această trilogie (din care mai fac parte volumele Inimă frântă și Regina inimii), și are ca temă centrală războiul care întrerupe brutal o poveste de dragoste și o carieră muzicală de excepție. Deși face parte dintr-un triptic tematic, povestea are o deplină coerență internă și poate fi citită fără nicio dificultate ca un volum de sine stătător.
Intriga debutează în primăvara anului 1945, când un tânăr violoncelist japonez, format la Paris în spiritul marilor tradiții europene, primește ordinul de încorporare în armata imperială. Înainte de a pleca, el îi lasă în grijă iubitei sale — de profesie lutier — un violoncel de o valoare inestimabilă, creat în anii 1700 de un maestru celebru. În interiorul cutiei de rezonanță a instrumentului rămâne ascunsă o scrisoare tainică, adresată unui necunoscut. Violoncelul și scrisoarea sa secretă vor traversa deceniile, adunând laolaltă, peste generații, destinele urmașilor. În esență, cartea încearcă să afle cum reușesc frumusețea, muzica și iubirea să supraviețuiască ororilor istoriei și să tămăduiască rănile trecutului.
După cum spuneam, Mizubayashi nu are studii de muzicologie, ci este doar un pasionat al acestui domeniu. Cu toate astea, textul dovedește o documentare tehnică și istorică de-a dreptul remarcabilă. Pagini întregi oferă detalii despre lutieri celebri, despre meșteșugul prin care se face și se desface un violoncel sau despre arhitectura interioară a unei sonate. În plus, dacă acțiunea este relatată într-un stil liniar și destul de sobru, în schimb atunci când vine vorba de relatarea unui concert, lucrurile se schimbă radical și descrierea devine foarte amplă:
„Muzica de o subtilitate inefabilă continua ca urma tangibilă a unui suflet care se caută pe sine, construindu-se, desfășurându-se în toată gama emoțiilor sale între certitudine și îndoială, între bucurie și tristețe, între furie și seninătate. Paminei, care urmărea cel mai mic gest al violoncelistului cu o atenție extremă, i se părea că, parcurgând Suitele de la un capăt la altul, alunecând de la un dans la altul, trecând prin gamele minore ale suitelor 2 și 5, avea ocazia de a se cunoaște, și mai presus de toate de a recunoaște, în portretul omului liber și pe deplin maturizat, pe care l-a înălțat cu măiestrie acest om al Luminilor – Johann Sebastian Bach –, figura unei noi umanități care va veni.”
De altfel, chiar cuprinsul romanului este structurat ca o suită barocă de Johann Sebastian Bach. Preluând arhitectura clasică alcătuită din patru dansuri de bază în ordine fixă, o introducere, un epilog și piese opționale (galanteries), capitolele poartă titluri precum Prolog, Preludiu, Allemandă, Curantă, Sarabandă, Menuet I și II, Gigă și Epilog. Autorul a preluat fidel această schemă muzicală pentru a-și rândui materia narativă, oferind operei un ritm similar cu cel al unei suite interpretate cap-coadă.
Preocupat însă de această similitudine cu arhitectura muzicală, autorul nu exploatează așa cum te-ai aștepta materialul narativ. Când începi cu un violoncel istoric de o valoare inestimabilă, o scrisoare tainică tăinuită în cutia de rezonanță și o rețea de destine împletite în jurul lor te aștepți la o evoluție spectaculoasă a poveștii. Cu toate acestea, așteptarea unui plot twist spectaculos, a unei răsturnări de situație sau a unei dezvăluiri decisive rămâne neîmplinită. Povestea curge într-o manieră liniară, devenind spre final ușor redundantă.
Dincolo de asta, romanul păstrează o sensibilitate aparte, analizând cu delicatețe modul în care copiii și urmașii celor atinși de flagelul războiului încearcă să recupereze memoria părinților lor și să redea lumii o melodie care nu se stinge niciodată.
