„Săruturile”, de Manuel Vilas
Editura Trei, Imprintul Anansi. World Fiction, București, 2026
Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
Când am deschis prima oară o carte a lui Manuel Vilas, mi s-a confirmat că În toate a fost frumusețe. Și adaug că persistă încă această impresie și-n prezent, când am plonjat sub vraja romanului Săruturile.
Volumul se deschide cu un loc și o dorință/nevoie exactă, imperioasă de a părăsi orașul și a se refugia în natură. Ne vom plasa în curând în anul 2020, anul pandemiei Covid și al marilor schimbări. Protagonistul este un pensionar pe nume Salvador care, din cauza unor probleme medicale, pleacă din Madrid și se mută într-o cabană în munți, unde se izolează cu cărți și cafea. Printre diverse reflecții asupra vieții ca urmare a carantinei și a adaptării la un ritm mai limitat și restrictiv de deplasare, este prins în vârtejul creat de furia unei femei frumoase, Montserrat, vânzătoarea de la magazinul de unde el își cumpăra mâncarea.
Treptat, nuanțele realiste despre umanitate devin tot mai poetice în apropierea iubirii, iar Salvador se simte tot mai atras de Montserrat și își analizează tot mai mult dorința arzătoare de a fi îndrăgostit. Toate aceste detalii minuțioase despre ideea de îndrăgostire indică o vulnerabilitate directă, clară, care apropie și mai mult cititorul de sufletul protagonistului. Emoția așteptării mesajelor de pe WhatsApp, stângăciile, rușinea bărbatului de 58 de ani care bate la ușa bătrâneții și vrea să ceară săruturi și mângâieri, romantismul lui fățiș exprimat sunt dezarmante în manifestarea lor.
Întrebările pe care și le pune despre ea în absență sunt semnele unei îndrăgostiri idealizate, întărită și de obsesia lui pentru romanul lui Miguel Cervantes – Don Quijote, în urma căreia Montserrat va deveni tot mai mult Altisidora. Totul pare a se transforma într-un consum obsesional de viață și iubire (re)citind acest roman și el folosește pentru ea ambele nume, ca și cum ar vrea să împace realitatea cu varianta idealizată.
Evoluția relației cu Montserrat (pe care o alintă câteodată și Montse) se leagă și de faptul cum ea povestește despre trecutul ei. O femeie brutal de sinceră, pentru care anxioliticul favorit era să se plimbe prin Madrid, dar din cauza carantinei nu mai poate repeta această rutină care îi mai domolea chinul de a nu-și vedea fiul (care rămăsese în custodia fostului soț). Căci după săruturi, va urma și o discuție despre limitele iubirii și realitatea trecutului, ce proiectează în prezent și viitor faptul că fiul ei este/va rămâne cel mai important bărbat din viața ei.
Totuși, ea se dăruiește toată cât este, apare și definiția intimității văzută prin ochii lui:
Mă uit la corpul ei și mă gândesc: aceasta este intimitatea. Intimitatea sunt degetele de la picioare, tălpile, genunchi, dinții, fundul, ochii speriați, fața nemachiată, mâinile cu unghii inegale, asta este intimitatea, un corp neîmpachetat, lipsit de ambalaj, fără cutie, fără eticheta cu prețul.
Toată nebunia iubirii se traduce în insistența scenelor pline de erotism, dominate de mirosul trupului, pielea, mâinile ei mari, romantice, cel mai bun sărut din istoria sărutului. Ca rezumat, multe pagini ard în aproape același ritm: Miros. Piele. Săruturi.
Prin vocea unui personaj secundar, Rafael, se completează definiția iubirii cu o dimensiune supranaturală, care lasă urme de frumusețe pe unde trece.
Pe fundalul incert, dominat de boală, iubirea pare unica soluție salvatoare/sănătoasă și, asociată cu erotismul romanticizat, îl ajută pe Salvador să-și asume direct tot ceea ce este:
Mă simt siropos, sentimental, lacrimogen, prețios, dar nu-mi pasă. Prefer să fiu sentimental în loc să am inima de piatră și erotismul îngropat într-un mormânt adânc, așa cum îl au îngropat bărbații de vârsta mea. Chiar și bărbați mai tineri decât mine s-au decis să-și îngroape dorința la metri adâncime, până când a putrezit și din ea nu a răsărit nicio floare, doar nimicul.
Dincolo de dominanța tematicii iubirii, romanul este plin de multe reflecții despre lume, timp, politică, istorie, moarte, scriitori etc., orice poate să adauge o altă nuanță frumuseții, căci frumusețea este sensul.
Totul pare că se îndreaptă spre o alegere inevitabilă: o iubire ideală care nu cunoaște rutina domestică, dar dincolo de asta rămâne carnea iubirii: ieri, azi și mâine, atâta este.
Spre final, într-o scrisoare adresată de Montserrat lui Salvador, mi s-a confirmat ceea ce am experimentat pe toată durata lecturii, că pentru autor este importantă această căutare obsesivă a tot ce este frumusețe (doar a mai scris cel puțin o carte despre asta…) și iubirea este clar (o formă de) frumusețe.
Țin să remarc și traducerea excelentă a lui Marin Mălaicu-Hondrari (care vine dinspre poezie), deoarece consider că este un atu indiscutabil pentru faptul că dimensiunea poetică a scrierii lui Manuel Vilas este splendid surprinsă între pagini.
Vă recomand să vă apropiați cât mai repede de această carte ce va aduce în viața voastră, cu siguranță, o explozie de sentimente de euforie, iubire și erotism, ce vă va încălzi cu siguranță în aceste zile ploioase de toamnă.
La final, las câteva versuri din poezia Tinerii de Nichita Stănescu care sintetizează perfect intensitatea acestui roman:
[…] se sărută cu disperare,
cu violență, ca și cum
la capătul sărutului, la sfârșitul sărutului, după sărut
n-ar urma decât bătrânețea proscrisă
și moartea.
Puteți cumpăra cartea: Editura Trei.
(Sursă fotografie autor: https://vociferio.es/es/poeta/manuel-vilas/; Copertă: Edituratrei.ro)
