„în miezul zilei caniculare”, de Mihaela Farcaș
Editura Cartex, București, 2026
în miezul zilei caniculare, volumul de debut al Mihaelei Farcaș, a apărut în anul 2026, la Editura Cartex, prezentând o poezie în care emoția este sublimată într-un formă expresionistă, aproape metafizică. Este anticipată încă din titlu intensitatea incisivă a expresivității poetice, imaginea miezului zilei caniculare redând structura concentrică a poeziei, atât stilistic, cât și la nivel tematic, forma abstractă conținând mesajul emoțional sau psihologic. Intenția de transgresivitate se consumă în sine, tocmai în posibilitățile intenției ca atare, idee redată într-o secvență precum următoarea: „o transgresiune lipsită de transcendență (p. 11).
O poezie fermă încă de la debut, poezia Mihaelei Farcaș se distinge prin puternice imagini de factură expresionistă ale căror semnificații se multiplică la fiecare relectură. Reziliența pare să fie un concept-cheie pentru descifrarea volumului, concept relevant atât pentru construcția la nivel stilistic, cât și în ceea ce privește psihologia poetei. Un asemenea exemplu ar fi identificarea poetei cu un animal-pradă, simbol concomitent pentru dorința de dominare și pentru frica de vulnerabilitate: „trăiesc ca un animal-pradă/ & ce e mai presus de mine/ respiră în spatele meu./ torsul se topește –/ trebuie să funcționez/ ca un mecanism precis/ & cuminte care nu are voie/ să se agațe de nimic.” (p. 13). Reziliența este aici și dorința de detașare în vederea conservării de sine.
Pe parcursul volumului mai pot fi observate și momente de alienare de sine, de neputința pătrunderii în propriul sine care se traduc în versuri precum următoarele: „apasă tasta 0 pentru a vorbi cu tine însăți. eroare/ de conexiune & sistem de suport dezorganizat./ o voce familiară abia îți șoptește că nici măcar/ un bărbat hiperexcitat nu te mai poate salva.” (p. 18). Reprimarea de sine pare să mai poată fi anulată pe alocuri de erotism sau de senzualitate, ipostaze care la rândul lor se manifestă sub forma ritualurilor patriarhale degradante. Sub masca detașării se ascunde haosul sentimentelor nerecunoscute, un întreg sistem de convenții sociale și o resemnare neputincioasă, amestec care pare să se descarce violent în actul poeziei. Criza vârstei sau socială este un catalizator pentru poezie și pentru angrenarea în act: „îmi spun că poezie mea/ și-a pierdut forța/ că împlinesc 27 de ani/ & începe criza/ (…)/ frica e omnipotentă/ depășindu-și scopul evolutiv/ între valve se întinde un spațiu/ în care sunt încleștate/ toate traumele ce ne definesc/ pentru că un mic detonator/ va genera incendii sălbatice/ & ne va modela/ ca pe niște păpuși de lut/ ascunse într-un colț/ care cred că forța gravitațională/ va rămâne mereu constantă.” (p. 17).
Semnificația titlului se extinde pe parcursul volumului, putând fi observată, în poezia Destructurat structura de mise en abyme pe care poeta o atribuie poeziei, actului scrisului și perspectivei poetice generative: „poezia ce sfidează gravitația/ ca o cometă într-un univers minimal,/ ceea ce vezi când ești abia o rădăcină subțire/& lumea este doar un leagăn al minții așezate într-un incubator.” (p. 23). Mesajul poetic interiorizat este o altă manifestare a rezilienței în fața brutalității exterioare, visul devenind un alt fel de defulare pentru psihicul care ocazional își pierde autocontrolul: „am visat că m-am născut pe un câmp cu molii/ care acopereau soarele ca o pată de clor/ iar furia & egoismul ca două răni întortochate/ nu-și găseau locul în organul minții.” (p. 27). Arta, la rândul său devine act cathartic, salvator: „doar arta, ca o piatră neșlefuită/ & imponderabilă ia locul vindecării.” (p. 27).
Pe alocuri putem observa și menționarea sentimentului iubirii, care din cauza structurii psihice complicate a poetei, pare să destabilizeze echilibrul studiat al acesteia: „(în ciuda adversităților încă găsim frumusețe/ în disonanță)/ cât de des clipim când ne temem/ că utopia noastră va fi zdrobită/ ca frăguțele în mâinile unui bărbat/ de treizeci și ceva de ani/ pentru care/ inima se lovește de perete/ cu violența unui asteroid/ căruia suntem incapabili/ să îi aproximăm orbita.” (p. 44). Frumusețea și sentimentul iubirii se opun vehement autocontrolului și structurii concentrice a intenției transgresive consumate în sine însăși pentru a deschide perspective mai ample asupra existenței. Spre finalul volumului, tonul poeziei se metamorfozează, ilustrând o viziune mai luminoasă, aproape guvernată de speranță. Poezia din două versuri intitulată Post-uman este sugestivă pentru întregul demers poetic: „deasupra straturilor de violență/ înflorește sensibilitatea.”
în miezul zilei caniculare se metamorfozează într-atât încât, în locul căldurii năucitoare sugerate de titlu, spre final, pare să se distingă lumina unei noi înțelegeri asupra sinelui și asupra existenței.
