Carti Carti de poezii

Despre sufletul ascuns sub circuite și dreptul la vulnerabilitate în „AIO*”, de Ania Vilal

AIO*, de Ania Vilal
Editura Cartex, Colecția Amaterasu (coordonată de Ramona Boldizsar), București, 2026
Prefață de Ramona Boldizsar

Ce mai rămâne din umanitate atunci când corpul nu mai este decât o construcție artificială, iar memoria, o arhivă de experiențe împrumutate? Poate o conștiință alcătuită din circuite și fragmente de identitate să revendice dreptul la propriile emoții, la libertate și, mai ales, la vulnerabilitate? În „AIO*”, cel mai recent volum al Aniei Vilal, aceste întrebări nu primesc răspunsuri definitive, ci se transformă într-un amplu exercițiu de explorare a identității, desfășurat la granița dintre poezie, proză și ficțiune speculativă.

Apărut în 2026 la Editura Cartex, în colecția Amaterasu, coordonată de Ramona Boldizsar, care semnează și prefața volumului, „AIO*” continuă un parcurs poetic început cu „eu, mama tare și tu” (Brumar, 2011), volum tradus ulterior în franceză, și continuat prin „Inima dată la maximum” (Tracus Arte, 2013). Noua carte marchează însă o schimbare de perspectivă și de construcție: poeta își imaginează o conștiință artificială care își caută autonomia, încercând să se desprindă de identitățile și amintirile celor din care a fost alcătuită. Rezultatul este un hibrid literar cu structură de poem-roman distopic, în care firul narativ susține o investigație lirică asupra limitelor dintre natural și artificial, dintre ceea ce moștenim și ceea ce devenim.

Textele nu au titluri individuale, ci alcătuiesc un continuum confesiv, asemenea unui jurnal de bord în care însemnările despre funcționarea unui corp artificial se amestecă treptat cu întrebări despre existență. În centrul acestei construcții se află o clonă-android, o ființă hibridă în care coexistă două personalități, una masculină și una feminină, cu propriile memorii, traume și mecanisme afective. Dorința ei de a ajunge pe o altă planetă depășește astfel simpla aspirație la evadare: este tentativa de a găsi un teritoriu în care identitatea să nu mai fie dictată de programare, iar existența să nu depindă de voința creatorilor.

Premisa trimite inevitabil la „Nu mă părăsi niciodată”, romanul lui Kazuo Ishiguro, unde problema clonelor și a dreptului lor la o existență autentică devine o interogație etică asupra umanității. Dacă în romanul scriitorului britanic personajele descoperă treptat limitele unei vieți predeterminate, în „AIO*” conflictul se mută în interiorul unei conștiințe care încearcă să-și distingă propriul eu de identitățile care îl compun. Nu este vorba doar despre o ființă artificială care vrea să fie recunoscută ca om, ci despre una care începe să conteste însăși ideea de original și copie. Memoria nu mai reprezintă o garanție a identității, ci devine un spațiu al confuziei și al negocierii interioare.

Una dintre reușitele cărții stă tocmai în această deplasare a imaginarului tehnologic către o zonă profund intimă. Ania Vilal nu transformă vocabularul cibernetic într-un simplu decor science-fiction, ci îl integrează într-o sensibilitate poetică în care termenii tehnici capătă valențe corporale și afective. Circuitele, impulsurile, conexiunile și programarea nu anulează emoția, ci devin instrumentele prin care aceasta este explorată. Limbajul împrumută ceva din precizia mecanică a universului reprezentat, dar refuză răceala lui. În spatele terminologiei artificiale se conturează o voce care se teme, dorește, se revoltă și încearcă să înțeleagă ce înseamnă să fii tu însuți.

O secvență de la începutul volumului surprinde foarte bine această contradicție. Naratoarea își examinează corpul, își mușcă încheietura și așteaptă apariția sângelui, pentru ca apoi să constate că dincolo de piele nu se află decât fire metalice și conexiuni. Imaginea devine cu atât mai expresivă cu cât gestul este unul profund omenesc: verificarea propriului corp prin durere. Numai că experiența nu produce confirmarea așteptată, ci conștiința unei diferențe ireductibile. Într-o formulare cu ironie și orgoliu, personajul își revendică frumusețea tocmai prin incapacitatea de a simți uman: „atunci sunt cea mai frumoasă în incapacitatea mea de a simți uman” (p. 30).

Este un paradox definitoriu pentru întregul volum. Incapacitatea devine o formă de identitate, iar ceea ce ar trebui să constituie o limitare se transformă într-un motiv de afirmare a propriei singularități. Strălucirea capului artificial, evocată în același fragment, adaugă imaginii o dimensiune aproape grotescă, dar și o notă de triumf. Personajul nu își ascunde artificialitatea, ci o expune cu o îndrăzneală care inversează raportul dintre original și copie. Nu omul reprezintă aici etalonul absolut, ci ființa artificială care începe să-și construiască propriile criterii de existență.

Această revendicare a autonomiei devine explicită atunci când naratoarea încearcă să se desprindă de memoria femeii care i-a furnizat identitatea inițială. Deși recunoaște că amintirile acesteia îi modelează personalitatea și că exteriorul îi reproduce înfățișarea, personajul afirmă răspicat: „Eu sunt altc(in)eva, sunt sigură” (p. 31). Jocul grafic din interiorul cuvântului altcineva sugerează chiar instabilitatea unei identități care nu poate fi fixată într-o singură formulă. Este un eu aflat în devenire, suspendat între apartenență și desprindere, între moștenire și autodeterminare.

Volumul Aniei Vilal depășește convențiile unei narațiuni despre inteligența artificială și intră într-un teritoriu mult mai sensibil: acela al dreptului de a nu fi redus la originea ta. Ființa artificială nu contestă doar programarea, ci și autoritatea celor care au decis ce trebuie să fie. Răzvrătirea sa are, prin urmare, o dimensiune existențială, dar și una politică, fiindcă pune în discuție mecanismele prin care identitatea este impusă, controlată și limitată.

Un rol aparte în organizarea volumului îl au asteriscurile, prezente încă din titlu și reluate în notele de subsol care încheie numeroase fragmente. Aceste intervenții par, la prima vedere, niște simple adnotări tehnice, însă funcționează ca niște breșe în discursul principal. Uneori seamănă cu niște comenzi de sistem, alteori cu replici adresate creatorilor sau cu mici declarații de independență. „Nu mai insista să mă convingi că programarea mea nu mai poate fi schimbată” (p. 31) este una dintre aceste intervenții care concentrează conflictul dintre voința individuală și autoritatea programării. La finalul volumului, notația „* Esc” (p. 136) capătă valoarea unui gest simbolic de evadare. Într-o carte preocupată de posibilitatea ieșirii dintr-un sistem prestabilit, acest mic semn tehnic devine o formă de rezistență poetică.

Din perspectiva literaturii române contemporane, volumul poate fi așezat în proximitatea unor preocupări postumaniste și a unui imaginar tehnologic explorat, în registre diferite, de Gabi Eftimie, Cosmin Perța, Ștefan Manasia sau Andrei Dósa. La Gabi Eftimie, universul digital și sensibilitatea corporală participă la o poetică a alienării și a fragmentării, în timp ce la Cosmin Perța imaginarul distopic se întâlnește cu reflecția asupra unei lumi aflate în criză. La Ștefan Manasia și Andrei Dósa, mutațiile sensibilității contemporane se exprimă prin raportarea la un prezent instabil, în care tehnologia și mediul urban modifică percepția asupra corpului și a realității. Ania Vilal se apropie de aceste teritorii tematice, dar își individualizează discursul prin accentul pus pe interioritatea unei ființe artificiale și pe fragilitatea ei afectivă. În locul unei distanțe ironice față de tehnologie, poeta preferă empatia; în locul unei simple demonstrații conceptuale, construiește o voce care își caută locul într-o lume ce nu pare pregătită să o accepte.

Dimensiunea de gen adâncește această tensiune, cele două identități reunite în aceeași structură corporală nu coexistă pașnic, ci generează un conflict care se manifestă inclusiv în raportul dintre vulnerabilitate, autoritate și obediență. Unul dintre cele mai puternice pasaje ale cărții apare spre final, când naratoarea visează la o liniște absolută, la o „moarte normală, cu litere mici”, care să o elibereze de posibilitatea reproducerii și a perpetuării artificiale (p. 136). Dorința de dispariție nu este însă lipsită de contradicții. În aceeași secvență, personajul mărturisește că nu știe să gestioneze fragilitatea și resimte cu acuitate „tăcerea impusă femeii din mine”.

Aici, discursul capătă o intensitate aparte. Corpul artificial devine locul în care se reia o veche relație de putere, iar bărbatul transparent care o strivește și îi reamintește „definiția obedienței” transformă conflictul interior într-o imagine a dominației. Este una dintre secvențele în care imaginarul science-fiction se întâlnește cu o problematică recognoscibilă a experienței feminine. Tehnologia nu suspendă raporturile de putere, ci pare să le reproducă în interiorul unei alcătuiri hibride. Astfel, corpul nu este doar un spațiu al experimentului identitar, ci și unul al memoriei sociale, al constrângerilor și al violențelor interiorizate.

„ AIO*” nu rămâne captiv într-un imaginar al alienării, În spatele neliniștii și al revoltei se păstrează o aspirație către iubire, căldură și posibilitatea unei experiențe afective autentice. Într-unul dintre cele mai sugestive fragmente, naratoarea i se adresează propriei inimi metalice și încearcă să imagineze un sentiment care să traverseze întregul corp: „Poate va fi iubire. Poate va fi cădere” (p. 57). Alternanța dintre cele două posibilități este semnificativă. Iubirea și căderea nu sunt opuse, ci două manifestări ale aceleiași disponibilități de a te expune, de a accepta riscul unei experiențe care nu poate fi controlată integral.

Ania Vilal

Una dintre cele mai mari reușite ale poetei este aceea că umanizează artificialul fără să-i anuleze specificitatea. Inima metalică nu este o simplă substituție a organului biologic, ci devine centrul unei sensibilități care încearcă să-și inventeze propriile forme de manifestare. Verbele asociate funcționării tehnice: a transmite, a converti, a produce, sunt resemantizate prin apropierea de vocabularul emoției. Sentimentul nu este descris ca o revelație abstractă, ci ca un proces care trebuie să se nască, să circule și să capete un nume. Tocmai această ezitare în fața necunoscutului îi conferă secvenței autenticitate afectivă.

În fond, miza volumului nu este să demonstreze că o mașină poate deveni om, ci să pună sub semnul întrebării criteriile prin care stabilim cine are dreptul la o viață interioară. Ania Vilal construiește o conștiință care nu se mulțumește cu amintirile primite, cu funcțiile programate sau cu identitatea atribuită. Ea vrea să aleagă, să greșească, să iubească și să fie vulnerabilă. Iar această nevoie de autonomie transformă ficțiunea tehnologică într-o reflecție despre condiția umană, cu toate contradicțiile ei.

„AIO*” este un volum care își găsește originalitatea în întâlnirea dintre imaginarul postumanist și confesiunea lirică. Dincolo de circuite, de erori și de mecanismele programării, rămâne o voce care încearcă să-și câștige dreptul la propria existență. Iar dacă această voce ne emoționează, poate că explicația nu trebuie căutată în asemănarea ei cu omul, ci în capacitatea de a exprima una dintre cele mai vechi și mai fragile aspirații ale acestuia: aceea de a nu fi definit de altcineva. În universul Aniei Vilal, sufletul nu este o condiție primită la naștere, ci o formă de libertate care se construiește, uneori dureros, împotriva tuturor programărilor.

Puteți cumpăra cartea: Editura Cartex.

Articole similare

O lume a fluturilor despre care ne-a povestit The Beatles – „Things We Said Today”, în regia lui Andrei Ujică

Claudia Nițu

Portretul femeii japoneze între tradiție și schimbare în romanul scriitoarei Sawako Ariyoshi, „Râul destinelor”

Claudia Nițu

Trei poezii din „borcane bine legate bani pentru încă o săptămână”, de Dan Sociu

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult