Discuția avută de mine și Codruț Constantinescu (alături de Armand Goșu) cu istoricul britanic Dennis Deletant, în cadrul Dialogurilor culturale de la Câmpina, din 6 noiembrie 2026, unde am dezbătut volumul „România sub comunism”, apărut la Editura Humanitas, a continuat după aceea pe e-mail, întrucât multe întrebări au rămas nepuse. Așadar, iată ce întrebări am mai avut și ce răspunsuri am primit:
– Privirea unui istoric străin poate avea avantajul distanței, dar și dezavantajul unei experiențe diferite de cea a oamenilor care au trăit aici. Ați simțit vreodată că experiența dumneavoastră personală în România vă ajută să înțelegeți lucruri pe care documentele nu le pot explica?
Imi amintesc de un sfat prietenos pe care mi l-a oferit Sir William Deakin, rectorul lui St Antony’s College al Universitatii Oxford, în anii 70. Sir William a fost emisarul lui Winston Churchill pe lângă Jozef Broz Tito in Jugoslavia în 1943-44. Știind de activitatea mea științifică mi-a spus că “dacă te bazezi numai – și aici a subliniat cuvântul numai – pe documente, riști să nu ințelegi pe deplin subiectul pe care îl cercetezi. Trebuie să vorbești, să discuți dacă poți cu actorii”. Nu am uitat acest sfat, m-a ghidat în cariera mea ca istoric și de aceea am căutat să aflu de la oameni ceva din experiența lor în incercarea mea să interoghez trecutul. Deci răspunsul este Da.
– Una dintre întrebările dumneavoastră din introducerea volumului „Româna sub comunism” este: „Ce rol au jucat intelectualii chemați să valideze regimul comunist?” Îi puteți răspunde acum?
Intelectualii care au fost chemați să valideze regimul comunist și care au acceptat acest rol s-au dezonorat pe ei înșiși. Regimul comunist din România a trădat, într-un sens, Romania, fiind unealta Uniunii Sovietice.
– De ce credeți că unii intelectuali străini, dar și o parte a populației din țările occidentale au fost și mai sunt încă fascinați de comunism?
Acești oameni nu cunosc realitățile aduse de comunism, anume că comunismul din Europa de est a fost impus, nu votat, și că a revoluționat în mod brutal viața oamenilor. Țările din Est a fost nevoite după 1945 în mod forțat să-și mute privirea de la vest la est, de la Paris la Moscova. Cartea mea recentă, România sub Comunism, scrisă pentru un public anglofon, încearcă să explice acestă realitate.
– Cum ați descrie disidența din România și prin ce s-a diferențiat de disidențele din alte țări comuniste? De altfel, aveți câteva cuvinte destul de dure cu privire la „rezistența prin cultură”, pe care considerați că nu prea o putem numi disidență. Unde trasați această linie?
Personal, consider disidentul o persoană care acționează în afara sistemului, care îi adresează o provocare, în timp ce nonconformistul operează din interior. Amândoi își exprimă opoziția față de regim, dar gradul opoziției este mai mare în cazul disidentului decât al nonconformistului. Mai mult, disidența implică un act public, cum ar fi un protest, în timp ce nonconformismul are de regulă o atitudine mai puțin publică. Atitudinile nonconformiste ale scriitorilor din perioada Ceaușescu au fost prezentate după 1989 drept „rezistență prin cultură“. Dacă acceptăm că „rezistența“ presupune un act public, atunci termenul de „rezistență prin cultură“ este nepotrivit pentru cei care, prin opera lor literară, au încercat să extindă limitele toleranței oficiale, fie adoptând o linie considerată de autorități ca fiind ideologic suspectă, fie scoțând în evidență anumite probleme sociale contemporane, fie ambele.
Este greu de formulat o judecată de valoare asupra acestor scriitori, fiindcă, în propriii ochi, operele lor reprezentau în sine acte de rezistență față de regimul Ceaușescu, chiar dacă adesea au ajuns în spațiul public cu acordul sau complicitatea cenzurii. Când mă refer la « rezistență » în contextul comunismului din România, mă gândesc la rezistență în munti în anii 50 și soarta opozanților regimului. De asemenea, în legătură cu disidenți mă gandesc la oameni ca Vaclav Havel care a fost inchis în cateva rânduri de către autoritățile cehoslovace, ceea mai lungă dintre perioadele de detenție fiind de aproape patru ani între 1979 și 1983.
– Mihai Botez spune la pagina 323: „Oamenii mă întreabă adesea de ce românii nu sunt mai curajoși. Nu vreau să-l scuz pe românul de rând, dar aș vrea să spun că opoziția față de un regim malefic nu este întotdeauna doar o chestiune de curaj, ci și de analiză cost-beneficiu.” Mi se pare că nimic nu s-a schimbat, românii au rămas la analiza cost-beneficiu și acum, când ar putea protesta împotriva miniștrilor penali sau plagiatori ai PSD, împotriva corupției etc. Sunt românii un popor lipsit de curaj sau mai degrabă, cuprinși de lehamite?
Botez are multă dreptate, dar este riscant să generalizăm. Nu trebuie să trecem cu vederea importanța istoriei. Transilvania și Banatul sub habsburgi au cunoscut influenta reformismului și a iluminismului, și contestarea puterii, pe când Țara Românească și Moldova au rămas fidele Imperiului Otoman. Nu cred că este un accident că Regatul în general votează azi cu puterea iar Transilvania cu opoziția.
– Vorbiți despre cicatricile psihologice rămase asupra populației române ca urmare a regimului comunist. Credeți că acestea se vor putea vindeca? Sunteți optimist sau pesimist în această privință?
Cicatricile de care vorbeam țin de mentalitatea comunistă care a dominat deceniul 90 după revoluție. Nu a fost o adevărată lustrație în România după caderea lui Ceaușescu, Proclamația de la Timișoara punctul 8 este valabilă și astăzi, citez “legea să interzică pentru primele trei legislaturi dreptul la candidatură, pe orice listă, a foștilor activiști și al foștilor ofițeri de Securitate . Prezența lor în viața politică a țării este principală sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.” Numai prin scrutinul de vot cicatricele se vor putea vindeca.
– Întrebarea aceasta se tot pune, iar răspunsurile sunt mereu diferite: a fost revoluție, revoltă populară sau lovitură de stat în decembrie 1989? Ce știm astăzi cu suficientă certitudine despre căderea lui Ceaușescu și ce întrebări importante rămân încă deschise?
Să răspund folosind cuvintele colegului meu Peter Siani-Davies: « Retragerea lui Ceausescu din centrul Bucureștiului în fața unor proteste vocale poartă semnul revoluției, la fel ca mobilizarea în masă, violența răspândită, crearea spontană a unor instituții revoluționare, destrămarea coaliției revoluționare și lupta aprigă ce a urmat între pretendenții revoluționari pe străzile orașelor din România. Faptul că această suveranitate multiplă nu a durat mai mult poate fi explicat prin două condiții care, la prima vedere, par contradictorii: în primul rând, nivelurile ridicate de constrângere au împiedicat apariția unei opoziții eficiente înainte de Revoluție și, în al doilea rând, tocmai din cauza gradului avansat de dezagregare a statului în România, regimul a avut nevoie doar de o mică provocare pentru se prăbuși.”
– Cum apreciați felul în care România și-a asumat trecutul comunist după 1989? Este suficient ceea ce s-a făcut până acum sau există încă responsabilități istorice și morale pe care societatea românească le evită?
Deși Partidul Comunist Român a fost declarat mort în ianuarie 1990, nimeni nu a produs vreun certificat de deces – membrii formațiunii și-au schimbat pur și simplu carnetele cu cele ale Frontului Salvării Naționale, aflat la putere, și majoritatea și-au continuat activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat în viața politică românească. Și unii continuă și astăzi. Doar o parte dintre cei responsabili pentru vărsarea de sânge din decembrie 1989 au fost aduși în fața justiției. Printre aceștia s-au numărat 25 de membri ai Biroului Politic și ai Comitetului Central, precum și 11 generali din Securitate și Miliție. Pentru evenimentele de la Timișoara, 29 de personaje proeminente ale Partidului Comunist, ale Securității și ale Miliției au fost condamnate pentru „instigare la omor“. Totuși, aceste condamnări privesc doar evenimentele petrecute între 16 și 22 decembrie. Cei 800 de presupuși „teroriști“ care au fost arestați de armată între 22 și 28 decembrie au fost eliberați la începutul anului 1990. Mulți ofițeri superiori din armată, Securitate și Miliție, pe care propriii subordonați i-au indicat public drept responsabili de ordinele de deschidere a focului asupra demonstranților la București și la Cluj-Napoca pe 21 decembrie, au rămas în libertate, iar unii au fost chiar promovați în funcții mai înalte în armată și poliție. Instinctele antidemocratice ale celor care au pus mâna pe putere la finalul lunii decembrie 1989 au adus minerii la București în iunie 1990. Incursiunile acestora de atunci și din anul următor purtau marca tacticilor folosite de comuniști în România, în 1945, și în alte părți din Europa Centrală pentru a submina ordinea democratică. Cred că majoritatea românilor ar dori ca domnul Președinte Nicușor Dan să recunoască că are o responsabilitate istorică și morală să aducă lumina unde rămâne încă întuneric în privința moștenirii comuniste.
– Mulțumesc!
