Carti Eseuri

„Economia centaurului”, de Virgil Tornoreanu: anatomia unei lumi în schimbare

Guest post by Sabin Dăniță.

Confesiunile unui cititor sceptic

Când am auzit pentru prima dată despre cartea Economia Centaurului și despre povestea din spatele ei, am privit demersul editorial, adică scrierea și publicarea unei cărți cu ajutorul Inteligenței Artificiale, cu mari reticențe. Ba mai mult: cu o ironie avant la lettre. 

Mi s-a părut că asist la încă una dintre acele demonstrații de virtuozitate tehnologică în care performanța instrumentului ține loc de argument pentru valoarea rezultatului. La urma urmei, faptul că o mașină poate produce câteva sute de pagini într-un timp în care unui scriitor îi trebuie, uneori, doar ca să găsească prima frază, ore sau chiar zile, nu reprezintă, în sine, o izbândă literară. Cel mult, una de productivitate. Iar literatura, din câte știam eu, veros cititor fiind și veșnică speranță în ale scrierii, nu se măsoară în caractere pe secundă și nici prin delegații automatizate. Cum s-ar spune, aveam, așadar, toate prejudecățile unui om care a petrecut suficient de mult timp printre cuvinte încât să devină suspicios atunci când acestea încep să se înmulțească, să creeze sensuri și arhitecturi epice, fără un efort uman pe măsură. 

Numai că, între timp, am citit cartea și am avut privilegiul să cunosc “omul centaur” din spatele ei, pe Virgil Tornoreanu, iar de acolo, mai departe, la capătul acestor lucruri, să am revelația inconfortabilă că ironia mea inițială risca să devină ea însăși o formă de ignoranță care comportă următorul corolar: preocupat să descopăr cât din om se pierduse în mașină, riscasem să nu mai văd cât din om putea, de fapt, să se regăsească prin ea. 

În sfârșit, nu mai trebuie să muncim. Dar din ce trăim?

Există o ironie aproape obscenă în felul în care omenirea își construiește viitorul. După câteva sute de mii de ani în care a încercat să scape de munca istovitoare, omul a ajuns, în sfârșit, să inventeze ceva care ar putea munci în locul lui. Numai că, în loc să desfacă un Dom Perignon și să plece în vacanță la Sovata sau pe riviera franceză, descoperă că s-ar putea să nu mai aibă bani aproape deloc.

Acesta este, simplificând deliberat, unul dintre paradoxurile fundamentale în jurul cărora gravitează Economia Centaurului, cartea lui Virgil Tornoreanu.

Nu avem de-a face cu încă o lucrare despre minunile inteligenței artificiale, scrisă în registrul entuziasmului tehnologic care ne promite că, în curând, frigiderul va deveni mai inteligent decât proprietarul. Nici cu o elegie romanțată despre dispariția omului, în care roboții preiau planeta, iar ultimii supraviețuitori se ascund prin subsoluri, orbecăie prin pivnițe, pregătind lupte de partizani post-apocaliptici.

Virgil Tornoreanu încearcă altceva: să urmărească mecanismele economice prin care o tehnologie extraordinar de eficientă ar putea destabiliza însăși societatea care a creat-o.

Iar întrebarea care traversează cartea este mai puțin spectaculoasă decât un scenariu apocaliptic, dar considerabil mai incomodă: ce se întâmplă cu o economie întemeiată pe consum atunci când consumatorii încep să devină inutili ca producători?

În prefața scrisă de Dragoș Stanca la volumul Economia Centaurului, acesta vorbește despre un sentiment pe care nu-l mai încercase de multă vreme în fața unei cărți: FOMO (Fear of Missing Out), adică teama de a nu pierde ceva important, de a nu rămâne în afara unei experiențe care se desfășoară, parcă, mai repede decât o poți cuprinde.

De regulă, sentimentul acesta este asociat cu febrilitatea existenței digitale, cu obsesia de a fi permanent conectat la tot ce mișcă în lume. Iată-l însă transferat, printr-o ironie cât se poate de potrivită subiectului, în universul unei cărți.

Și trebuie să recunosc că lectura mi-a provocat o senzație asemănătoare. Economia Centaurului se citește pe nerăsuflate, nu fiindcă ar recurge la artificiile unui thriller, ci pentru că fiecare idee deschide o perspectivă nouă, fiecare argument pare să ridice miza celui precedent, iar întrebările se succed cu o asemenea forță încât devine aproape imposibil să abandonezi lectura fără sentimentul că tocmai urmează să afli ceva esențial.

Nu este suspansul convențional al unei povești al cărei deznodământ îl aștepți cu sufletul la gură, ci unul mult mai tulburător: acela de a descoperi că povestea despre care citești se petrece deja, iar tu, cititorul, nu ești spectatorul ei, ci unul dintre personaje.

Henry Ford și necazul de a avea prea multă eficiență

În 1914, Henry Ford lua o decizie care avea să intre în istoria capitalismului industrial: majora spectaculos salariile unei părți importante a muncitorilor săi, până la cinci dolari pe zi.

Gestul avea rațiuni economice concrete, între care reducerea fluctuației personalului și creșterea productivității. Dar a devenit și simbolul unei intuiții mai largi: muncitorul nu este doar un cost de producție. Este, potențial, și un cumpărător.

Capitalismul are nevoie de această dublă identitate. Omul produce, primește un salariu, consumă, iar banii se întorc, pe diferite căi, în economie. Mecanismul nu este nici perfect, nici echitabil prin definiție, dar funcționează atât timp cât veniturile și cererea reușesc să susțină producția.

Inteligența artificială introduce însă o variabilă pe care Ford n-avea cum s-o anticipeze.

Interogatia este următoarea: ce se întâmplă dacă, pentru a produce o mașină, a proiecta o clădire, a scrie un program sau a administra o companie, nu mai ai nevoie decât de o fracțiune din forța de muncă utilizată anterior?

La prima vedere, răspunsul este încântător: produci mai repede, mai mult și mai ieftin.

La a doua vedere, începe necazul. Că începe…

Și începe fiindcă mașinile industriale nu cumpără automobile, algoritmii, văru ChatGPTică, unchiu Claude si asociatii, nu pleacă în concediu, cel putin, nu incă, iar un server, oricât de performant, nu-și comandă o pizza vineri seara pentru că a avut o săptămână grea și vrea niște dopamină.

Desigur, reducerea costurilor poate crea piețe noi, iar tehnologia poate genera profesii pe care astăzi nici nu ni le imaginăm. Istoria economică oferă suficiente asemenea exemple. Dar nu există nicio garanție că noile locuri de muncă vor apărea suficient de repede, în număr suficient și cu salarii comparabile.

Aici se află una dintre ideile fertile ale cărții: eficiența, împinsă dincolo de un anumit prag, poate începe să submineze condițiile economice care o fac profitabilă.

Paradigma buclei sau cum să tai craca pe care stă economia

Unul dintre capitolele cele mai interesante este dedicat tocmai acestei bucle a eficienței.

Companiile adoptă AI pentru a-și reduce costurile. Reducerea costurilor poate însemna eliminarea unor posturi. Eliminarea posturilor diminuează veniturile celor afectați. Diminuarea veniturilor poate reduce consumul. Iar reducerea consumului lovește, în cele din urmă, în companiile care au devenit atât de eficiente.

Este un mecanism de feedback negativ, cu potențialul de a transforma succesul individual al unei firme într-o problemă colectivă.

Firește, economia reală este mai complicată. Există investiții, redistribuire, piețe externe, noi activități economice, scăderi de prețuri care pot stimula cererea. Tocmai de aceea scenariul nu trebuie confundat cu o fatalitate.

Dar nici nu poate fi expediat prin obișnuita formulă liniștitoare potrivit căreia tehnologia a creat întotdeauna mai multe locuri de muncă decât a distrus.

Poate că da. Poate că va continua să o facă. Numai că precedentele istorice nu sunt contracte semnate cu viitorul.

Mi-a venit în minte, citind acest mecanism, o analogie aparent îndepărtată, cunoscută mai cu seamă de generatia anilor 90: fenomenul CARITAS. Nu fiindcă economia AI ar fi o schemă piramidală, ceea ce ar reprezenta o comparație grosolană, ci pentru că și aici putem imagina un sistem a cărui expansiune ajunge să depindă de resursele pe care propriul succes le erodează.

Diferența este că, în cazul inteligenței artificiale, resursa amenințată nu este intrarea unor noi participanți într-o schemă financiară, cum a fost Caritasul, ci puterea de cumpărare a oamenilor.

Și aici apare întrebarea pe care nicio demonstrație spectaculoasă de productivitate nu o poate elimina: cine va cumpăra toată această eficiență?

Codul care se scrie singur. Și programatorul care își caută de lucru

Dacă analiza economică generală poate părea abstractă, capitolul dedicat industriei software aduce discuția pe un teren mult mai concret.

Un antreprenor fără pregătire tehnică poate construi, asistat de AI, aplicații pentru care, până nu demult, ar fi avut nevoie de programatori. În același timp, profesioniști cu experiență descoperă că piața muncii nu mai este atât de primitoare.

Este una dintre cele mai spectaculoase răsturnări de situație ale prezentului: instrumentele care democratizează competența pot contribui și la devalorizarea ei economică.

Fenomenul numit vibe coding este simptomatic. Nu mai trebuie neapărat să stăpânești un limbaj de programare pentru a obține un rezultat funcțional. Poți descrie ceea ce dorești, iar sistemul generează codul.

Numai că între a produce cod și a produce software sigur, coerent și fiabil, există o distanță pe care entuziasmul tehnologic o traversează uneori cu ochii închiși.

Virgil Tornoreanu introduce aici și o observație care merită reținută: într-un studiu METR din 2025, dezvoltatori experimentați au avut nevoie, în condițiile testate, de aproximativ 19% mai mult timp pentru anumite sarcini atunci când au folosit instrumente AI, deși estimau că acestea îi făcuseră mai rapizi.

Este o lecție despre diferența dintre productivitatea percepută și productivitatea măsurată.

Inteligența artificială poate genera răspunsuri într-un ritm uluitor. Dar verificarea lor rămâne, adesea, o activitate profund umană, consumatoare de timp, experiență și discernământ.

Mai gravă mi se pare însă o altă consecință, asupra căreia cartea insistă: dacă firmele nu mai angajează juniori fiindcă seniorii, asistați de AI, pot face mai mult, de unde vor apărea seniorii viitorului?

Experiența profesională nu poate fi descărcată de pe internet odată cu ultima versiune a unui model lingvistic.

Cineva trebuie să greșească, să învețe, să repare, să înțeleagă.

Sau, dacă preferăm o formulare mai puțin solemnă, nu poți avea numai generali într-o armată în care nimeni nu mai recrutează soldați. Desi, la noi, pe plaiuri mioritice…dar să nu intrăm în amănunte colaterale.

Biblioteca devorată de propriile cărți

Aici, discuția depășește programarea și ajunge într-o zonă care mă interesează în mod special: producția intelectuală.

Modelele de inteligență artificială au fost antrenate pe cantități uriașe de informație și creație umană. Texte, programe, explicații, imagini, soluții, idei. O bună parte din această infrastructură a cunoașterii a fost construită de oameni care nu anticipau că munca lor va contribui la dezvoltarea unor instrumente capabile să le concureze profesiile.

Imaginea este aproape literară: o bibliotecă întreagă este absorbită de o mașină, după care bibliotecarii sunt anunțați că serviciile lor nu mai sunt necesare.

Dar cine va mai scrie cărțile următoare?

Întrebarea nu trebuie înțeleasă ca o dovadă că AI ar fi incapabilă de noutate. Sistemele generative pot produce combinații surprinzătoare, soluții originale și rezultate valoroase. Problema este mai subtilă.

Dacă mecanismele economice care recompensează producția umană de cunoaștere se deteriorează, ce se întâmplă cu ecosistemul din care inteligența artificială însăși continuă să se alimenteze?

Iar în literatură, unde miza nu este doar transmiterea informației, ci și experiența umană transformată în expresie, întrebarea devine și mai complicată.

Poți genera o mie de pagini într-o după-amiază. Dar cantitatea nu reprezintă, prin ea însăși, o performanță literară.

Un roman nu este valoros pentru că are multe cuvinte, după cum o bibliotecă nu devine mai inteligentă dacă îi dublezi numărul de rafturi.

De aceea cred că adevărata provocare nu este dacă inteligența artificială poate scrie. Evident că poate produce texte. Întrebarea este cine le conferă sens, cine răspunde pentru ele, cine distinge între ceea ce merită spus și ceea ce poate fi doar formulat.

Iar această distincție ne conduce către însuși conceptul central al cărții.

Centaurul. Nici om împotriva mașinii, nici om înlocuit de mașină

Metafora Centaurului este inspirată tocmai pentru că evită, cel puțin la nivelul intenției, cele două extreme care domină conversația publică despre inteligența artificială.

La un capăt se află entuziaștii care consideră că omul este o versiune biologică depășită a unui procesor. La celălalt, nostalgicii convinși că orice colaborare cu AI reprezintă începutul sfârșitului civilizației.

Între aceste două tabere, Centaurul propune o asociere.

Omul aduce experiență, judecată, intenție, responsabilitate și capacitatea de a formula scopuri. Mașina aduce viteză, capacitate de procesare, memorie operațională și o forță de execuție care depășește, în numeroase sarcini, posibilitățile individuale ale omului.

Împreună, pot realiza lucruri inaccesibile fiecăruia separat.

Este, dintre scenariile discutate de autor, perspectiva pe care o consider cea mai dezirabilă.

Dar există o problemă pe care metafora nu trebuie să o ascundă sub eleganța ei mitologică.

Cine conduce Centaurul?

Fiindcă parteneriatul dintre om și AI nu este automat unul egalitar.

Dacă instrumentele sunt controlate de câteva companii, dacă accesul la infrastructură este inegal, dacă beneficiile productivității se concentrează într-un număr restrâns de mâini, atunci Centaurul riscă să devină o imagine frumoasă pentru o relație economică profund asimetrică.

Omul poate rămâne, formal, în centrul procesului, fără să mai dețină controlul real asupra lui.

Iar aceasta este una dintre distincțiile pe care discuția despre viitorul muncii ar trebui să le facă mai des: nu este suficient să întrebăm ce poate face tehnologia. Trebuie să întrebăm cine o deține, cine beneficiază de rezultatele ei și cine suportă costurile transformării.

Cinci viitoruri și niciun bilet de întoarcere

Cartea își organizează reflecția prospectivă și în jurul a cinci scenarii: Centaurul, Oracolul, Contractul rescris, Revoluția ieftinătății și Ciclul lui Icar.

Dincolo de diferențele dintre ele, importantă mi se pare însăși ideea de pluralitate a viitorurilor posibile.

În dezbaterea publică despre AI se vorbește prea des despre viitor ca despre un tren care a plecat deja din gară. Ni se comunică direcția, viteza și, eventual, ora aproximativă la care vom deveni inutili.

Numai că viitorul economic nu este un fenomen meteorologic.

El depinde de instituții, de legislație, de distribuția proprietății, de decizii politice, de comportamente colective și, nu în ultimul rând, de capacitatea societății de a reacționa la propriile dezechilibre.

Un scenariu în care AI produce abundență materială nu implică automat prosperitate generală. Bunurile pot deveni mai ieftine fără ca beneficiile să fie distribuite echitabil.

La fel, un scenariu în care oamenii lucrează alături de sisteme inteligente nu garantează că munca lor va fi remunerată corespunzător.

Tehnologia poate multiplica bogăția. Nu are însă, încorporat în cod, un mecanism obligatoriu de distribuire justă a acesteia.

Aici, în opinia mea, se află marea provocare economică a epocii AI: nu doar cum vom produce mai mult, ci cum vom împiedica această capacitate extraordinară de producție să coexiste cu forme noi de precaritate.

Unde merită contrazis autorul

Deși multe dintre premisele cărții, hermeneutica de bună calitate prezentă în volum, mi-au câștigat atenția și adeziunea, există câteva obiecții pe care găsesc de cuviință să le formulez aici, căci, o carte despre viitor, mai ales despre unul atât de volatil, trebuie citită și împotriva propriilor sale ipoteze.

Există riscul ca accelerarea tehnologică să fie confundată cu inevitabilitatea economică. Faptul că un sistem AI poate executa o sarcină nu înseamnă că toate companiile îl vor adopta imediat, că toate profesiile afectate vor dispărea sau că economiile vor reacționa uniform.

Între demonstrația tehnică și transformarea socială există costuri, rezistențe instituționale, probleme de fiabilitate, bariere juridice și, uneori, simpla preferință umană.

Nu orice activitate automatizabilă va fi automatizată.

De asemenea, după opinia mea, trebuie păstrată o distincție între dispariția unor sarcini și dispariția unor profesii. Cele două fenomene se pot suprapune, dar nu sunt identice.

Un jurnalist care folosește AI pentru documentare nu încetează să fie jurnalist. Un medic care beneficiază de instrumente de diagnostic asistat nu devine automat redundant. Un scriitor care utilizează un model lingvistic nu renunță, prin simplul fapt al utilizării, la propria identitate creatoare.

Totul depinde de natura contribuției umane și de măsura în care aceasta rămâne relevantă.

Aș adăuga și un avertisment împotriva fascinației pentru cifrele spectaculoase. Într-un domeniu în care performanțele modelelor se schimbă de la o lună la alta, orice estimare despre ritmul înlocuirii muncii umane trebuie tratată cu prudență.

Nu fiindcă transformarea ar fi imaginară, ci tocmai fiindcă este prea importantă pentru a fi redusă la profeții.

Aceste rezerve nu anulează argumentul lui Virgil Tornoreanu. Dimpotrivă, îi oferă cadrul necesar unei discuții serioase.

De ce merită citită cartea Economia Centaurului

Trăim într-o perioadă în care opiniile despre inteligența artificială sunt produse aproape la fel de repede ca imaginile cu pisici astronauți.

Avem profeți ai abundenței, negustori ai apocalipsei, consultanți care promit productivitate infinită și specialiști care anunță, cu remarcabilă precizie, ce profesii vor dispărea până joi la ora opt. Opt si ceva…

În acest zgomot, utilitatea unei cărți precum Economia Centaurului nu constă în furnizarea unui calendar al viitorului.

Nici nu cred că ar trebui judecată în primul rând după câte dintre predicțiile sale se vor confirma.

Meritul ei este că încearcă să lege transformarea tehnologică de mecanismele economice și sociale pe care entuziasmul pentru performanța algoritmilor le ignoră adesea.

Ne obligă să privim dincolo de demonstrația spectaculoasă în care AI compune muzică, scrie programe sau produce imagini cinematografice în câteva secunde.

Să ne întrebăm ce se întâmplă cu oamenii care făceau aceste lucruri înainte, cu veniturile lor, cu traseele profesionale, cu sistemele de educație și cu economia care depinde, până la urmă, de participarea lor.

Este o schimbare necesară de perspectivă.

Fiindcă adevărata revoluție nu constă în faptul că o mașină poate scrie un poem sau proiecta un automobil. Constă în posibilitatea ca milioane de oameni să fie obligați să-și redefinească locul într-o societate care a făcut din muncă nu doar o sursă de venit, ci și un criteriu fundamental al identității.

Iar o asemenea transformare nu poate fi administrată exclusiv de ingineri, antreprenori și departamente de resurse umane.

Ea privește întreaga societate.

Omul, această problemă încă nerezolvată

Există o tentație aproape religioasă, mistică, de a privi inteligența artificială drept următoarea etapă inevitabilă a evoluției.

Poate că este. Poate că asistăm la începutul unei transformări comparabile, ca amploare, cu ceva mult mai dramatic decat revoluția agricolă sau decat  era industrializarii. Poate că, peste câteva (de)generații, lumea noastră va părea la fel de îndepărtată precum aceea în care oamenii își luminau casele cu lumânări.

Dar, chiar și atunci, o întrebare va continua să ne urmărească.

La ce bun o civilizație extraordinar de eficientă dacă eficiența ei nu mai servește oamenilor?

Aici cred că se află miza ultimă a Economiei Centaurului.

Nu într-o competiție dintre inteligența naturală și cea artificială, în care trebuie să stabilim cine câștigă și cine pleacă acasă, ci în capacitatea noastră de a construi o relație în care progresul tehnologic să nu se transforme într-o formă sofisticată de excludere.

Centaurul rămâne o metaforă promițătoare. Dar jumătatea umană nu trebuie păstrată doar din considerații sentimentale, ca o piesă de muzeu atașată unei mașinării formidabile.

Ea trebuie să continue să aibă un rost.

Altfel, riscăm să construim cea mai productivă economie din istorie și să descoperim, într-o bună zi, subit si dramatic, că am uitat pentru cine produce.

Iar atunci, probabil, vom întreba inteligența artificială ce-i de făcut.

Și sunt aproape sigur că ne va răspunde impecabil.

Problema va fi dacă ne vom mai permite să-i urmăm sfaturile.

În fine, cum spuneam în preambul, am început lectura Economiei Centaurului cu o doză de scepticism, poate și cu aroganța discretă a celui care crede că a înțeles deja, măcar în linii mari, ce se întâmplă în jurul lui. Am terminat-o cu mai multe întrebări decât aveam la început. Ceea ce, pentru mine, reprezintă unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face o carte. Nu trebuie să fii de acord cu toate ipotezele lui Virgil Tornoreanu și nici să împărtășești optimismul său prudent în privința colaborării dintre om și inteligența artificială. Trebuie doar să accepți că lumea se schimbă cu o viteză care nu mai are răbdare cu certitudinile noastre. Și că, adesea, cel mai periculos lucru nu este să nu înțelegi o revoluție, ci să fii atât de convins că ai înțeles-o, încât să refuzi să mai pui întrebări. În definitiv, am descoperit că ironia mea, atât de utilă în fața profeților tehnologici, risca să devină, la rândul ei, o formă de ignoranță. Fie si pentru această simplă revelație, cartea merită citită. 

Economia Centaurului, de Virgil Tornoreanu, a apărut la editura Incipit Books (www.incipitbooks.ro) și poate fi comandată direct de pe site-ul oficial al cărții: https://centaureconomy.com/cumpara.html. 

Articole similare

„Leviatanul”, de Thomas Hobbes. O provocare literară din vremuri demult apuse

Corina Moisei-Dabija

Ferigi și elefanți, de C.S. Lewis

Jovi Ene

Să ne jucăm de-a istoria: Teoria Conspirației – Cine conduce lumea?, de Noam Chomsky

Tudor Mirică

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult