„Ultimele scrisori ale bunicii” (2026)
Regia: Olga Lucovnica
Olga nu și-a cunoscut niciodată bunica. Singurul lucru pe care îl știa despre ea este faptul că, după spusele tatălui ei, îi seamănă foarte mult. Olga s-a născut la doi ani după ce propria bunică și-a pus capăt zilelor, în anul 1989. 30 de ani mai târziu, regizoarea primește de la tatăl ei, Salva, o cutie plină cu scrisori și poze care au aparținut bunicii, corespondența dintre Salva și mama sa, începută odată cu mutarea fiului în Moldova, locul unde și-a cunoscut soția și în care a locuit până la mutarea în Spania. Dorind, evident, să cunoască mai multe despre bunica sa și familia pierdută, Olga, care locuiește acum în Belgia, îl roagă pe Salva să pornească într-o aventură spre Asha, orașul natal al acestuia aflat în munții Urali.
În Asha nu găsește prea multă bucurie. Un soț lăsat singur, un frate părăsit și multă sărăcie lăsată într-un oraș industrial care nu s-a schimbat prea mult la față odată cu căderea URSS-ului. În afară de câteva obiecte păstrate care aparțineau bunicii sale, aceasta mai trăiește doar în amintirea celor apropiați, care își amintesc viața grea pe care a dus-o. Viața în Rusia este în continuare una grea, trauma generațională fiind un subiect abordat, un sindrom de care le e frică că nu vor scăpa vreodată. Cu toate astea, nostalgia, dorul de ce era odată, încă are un cuvânt de spus, pentru tatăl Olgăi, tot Rusia rămânând patria mamă, oricâte nefericiri i-ar fi adus de-a lungul timpului.
Cercetarea celor doi a început în 2020, odată ce Salva i-a oferit fiicei sale cutia cu obiectele bunicii, însă, în 2022, odată cu începerea războiului dintre Rusia și Ucraina, cei doi protagoniști au fost forțați să își stopeze dorința de a se conecta din nou cu familia din Urali. Cenzura și frica au revenit în Rusia, Salva și Olga fiind arestați la ultima lor vizită și bănuiți de intenții teroriste. După atâția ani și atâtea conflicte trecute, rușii nu și-au primit liniștea, ce altă dovadă mai bună pentru condamnarea genetică la nefericire și chin?
Olga a aflat că bunica sa nu a fost singura din familie lezată de presiunile vieții din URSS și mai apoi Rusia, înrădăcinând astfel o frică interioară pentru asemănarea celor două femei. Unele trăsături sar o generație, nu-i așa? Subiectul este unul sensibil care te lasă cu multe întrebări legate de urmările și greutățile vieții din această parte a lumii. Până la urmă, nu seamănă această viață, în continuare, cu a multor români? L-am luat ca pe o foarte bună analiză socială a multor persoane din Rusia care încă retrăiesc traumele bine întipărite genetic de către înaintași, analiză pornită de la o tragedie în familie, dar care cuprinde foarte multe aspecte generale existente până în ziua de astăzi. Mi-e greu să găsesc un public țintă pentru acest documentar deoarece consider că orice persoană poate lua câte ceva din el. Pentru cei 21 de ani ai mei, am regăsit mult prea multe familiarități din viața bunicilor mei și ceea ce vedeam în copilărie în jurul meu. Chiar dacă în Oradea lucrurile stau mai bine acum, știu că aceste schimbări nu au venit în toată România, motiv pentru care poate nu ar fi așa rău să observăm cât de grea e viața în zonele în care oamenii sunt condamnați la conflict continuu.
Din 6 noiembrie în cinematografe.

