9 to 5 (Disney+, 1980) – De la 9 la 5
Regia: Colin Higgins
Distribuția: Jane Fonda, Lily Tomlin, Dolly Parton, Dabney Coleman
Anii ‘80 în cinematografia americană se caracterizează inclusiv printr-o explozie de comedii cheesy. Dintre acestea s-a remarcat și a devenit extrem de populară în preferințele spectatorilor , 9 to 5 , în regia lui Colin Higgins. Higgins a regizat trei comedii însă a rămas cunoscut pentru scenariul filmului Harold and Maude (1971), unul dintre cele mai controversate titluri ale anilor ’70, în cinemaul american, considerat până astăzi un clasic al genului coming-of-age.
Filmul nu poate fi înțeles pe deplin fără cunoașterea contextului cultural, politic și social din spatele poveștii. Titlul filmului face trimitere directă la organizația „9 to 5” fondată în 1973, în care mai multe activiste cereau drepturi egale pentru femei la locul de muncă. Activitatea acestei organizații a servit drept sursă directă de inspirație pentru film, mai ales că una dintre actrițele principale, Jane Fonda, militează pentru drepturile femeilor și în ziua de azi. Printre cerințe se numărau : măriri de salariu, eliberarea femeilor de subjugarea masculină, legi care să protejeze angajatele la locul de muncă.
Primele cadre cu care se deschide filmul prezintă o serie de prim-planuri asupra pantofilor cu toc cu care femeile pășesc pe asfalt, grăbite să ajungă la serviciu, făcându-și loc în mulțime.
Fundalul sonor al acestor secvențe fiind marcat de melodia compusă și interpretată de Dolly Parton care a devenit în scurt timp un hit, fiind nominalizată ulterior la Oscar pentru Cel mai bun cântec original.
Îndrăzneț în abordarea părții comice, acolo unde feminismul nu este exacerbat , cu puține stângăcii, filmul are nuanțe, dar devine și radical pe alocuri, fapt ce a făcut ca 9 to 5 să fie considerat un reper cultural după mai bine de 45 de ani de la lansarea sa în cinematografe.
Judy (Jane Fonda), este angajată de curând la firma Consolidated, condusă de Franklin Hart Jr (Dabney Coleman) a cărui regulament intern se referă la accentul pus pe „munca în echipă”, o politică a firmei care ascunde de fapt doar niște „vorbe goale”.
Violet (Lily Tomlin) lucrează de doisprezece ani în această companie, îi face cafeaua în fiecare zi șefului pe lângă îndatoririle de serviciu. Cu toate acestea, munca ei nu este recunoscută la adevăratul potențial. Ea știe cel mai bine ce presupune flexibilitatea, capacitatea de adaptabilitate a angajatei care vrea să promoveze, dar a cărui obiectiv principal este de a se conforma cerințelor “patetice” ale șefului, chiar dacă acestea nu fac obiectul muncii efective.
Doralee (Dolly Parton) este o vampă, care umblă cu pistolul în geantă pentru orice eventualitate, blondă, bine făcută, prototipul femeii cu sex-appeal, amintind de Marilyn Monroe care știe cum să utilizeze un telefon cu fir astfel încât să atragă cât mai multe priviri curioase asupra ei.
Filmul satirizează în mod direct, arătând cu degetul către unul dintre rolurile “nescrise” ale secretarei, care în accepțiunea multora „se face vinovată” de a se culca cu șeful. Situația este comică și stârnește numaidecât râsul, fiind des întâlnită în cadrul birourilor.
Amanta secretă ce oferă și alt gen de servicii, decât cele prevăzute în contract, în schimbul unor avantaje de la șeful.
Mergând în această direcție, scenariul amintește da una dintre comediile emblematice pentru încurcăturile ce pot apărea în cadrul locului de muncă corporatist, The Apartment (1960), de Billy Wilder . La fel ca și acolo, în 9 to 5 primează abuzul de putere al șefului care nu ratează nici o ocazie să epateze cu banii, lucru care îi dă dreptul să-și permită orice față de angajații săi.
Importanța costumelor create de Anne Roth ( Fonda a mai lucrat cu aceasta la Klute), cu care sunt îmbrăcate actrițele în acest film, este covârșitoare, ținutele extravagante purtate de cele trei dame contribuind decisiv la statement-ul vizual al modei feminine din anii ’70-’80.
Filmul conține mai multe aluzii sexiste îndreptate în special către personajul Judy, prezentând câteva dintre neajunsurile și greutățile pe care le întâmpină o femeie, care până nu demult fusese casnică, atunci când decide să devină independentă. Totul culminează cu scena în care noua angajată nu știe să folosească xerox-ul, fiind admonestată și chiar amenințată cu concedierea de șeful arogant, căruia îi umblă ochii după „noile angajate.”
Una dintre problemele pe care le ridică această comedie cu mult înaintea vremurilor actuale este aceasta : Într-o lume a bărbaților cu funcții importante, de decizie, unde își poate găsi locul femeia de carieră, mereu disponibilă, care lucrează în sistem multitasking?
Hărțuirea sexuală la locul de muncă este o subtemă a filmului chiar dacă întregul demers este mascat în satiră. Gesturi exagerate, gaguri vizuale ascund manipularea și minciunile acestui șef nesimțit care răspândește zvonuri despre viața particulară a angajatelor sale, fără a avea un fundament solid în acest sens. Personajul jucat de Dolly Parton îmbrățișează discursul anti-hărțuire cu mult înainte de epoca „Me too”.
Legăturile care se stabilesc între femei în interiorul biroului, îndeamnă la solidaritate . Îndemnul general este la tratament egal, demnitate și respect. Trio-ul format din Violet, Doralee și Judy afișează un aer nonșalant specific comediilor de tip buddy- movie, răzvrătirea împotriva șefului fiind doar un pretext care le apropie și mai mult în afara biroului.
Întâlnirile lor de la Charles Bar, unde beau câte un păhărel după serviciu și își mai povestesc impresiile de peste zi, se transformă treptat în discuții, în care fiecare dintre ele își imaginează câte un scenariu, pentru a-și pune în aplicare planul de a scăpa de șeful nesuferit. Dialogul este foarte bine construit. Unite de sentimentul că au fost nedreptățite , ele sunt hotărâte să-l dovedească pe Hart, vocile lor trebuie să se facă auzite.
Astfel se declașează o vendetă planificată în cele mai mici detalii, pusă în aplicare mai întâi în imaginație, fantezie, și mai apoi în realitate. Ele își dau seama că demisia nu e o opțiune viabilă, așa cum nici reclamația sau pierderea locului de muncă.
Personajele feminine din 9 to 5 sunt „office girl” , trimitere directă la prototipul femeii mereu abordabile, ce reprezintă un model despre cum să-ți păstrezi conduita într-o activitate dominată de bărbați, pregătită să facă parte din ierarhiile care se stabilesc între femei diferite, fiecare cu propria poveste de viață, pe care o vom regăsi mai târziu la finalul aniilor ‘80, în filmul Working Girl , regizat de Mike Nichols.
Războiul angajatelor contra șefului lor este secret, acestea reușind să păstreze aparențele la birou. Cele trei femei, Violet, Doralee și Judy se dovedesc a fi echipa perfectă când vine vorba de debarcarea șefului. Numai că în curând vor afla că lucrurile nu sunt atât de simple precum par, atunci când, o întâmplare nefericită decurge din alta, rostogolindu-se ca un bulgăre de zăpadă.
Filmul rămâne un reper al emancipării feminine, cu mult înainte ca epoca egalitarismului între bărbați și femei în funcții de conducere să fie stabilită sau clarificată. Acesta prezintă fără perdea curajul femeilor de a vorbi public despre ceea ce trăiau la locul de muncă. O răscoală împotriva discriminării, care avea în spate lupta pentru ca egalitatea și drepturile femeilor să fie stipulate în Constituția SUA (Americii) sub denumirea de „Equal Rights Amendment”.
O comedie care face pe oricine să uite de ierarhii sociale, superiori, șefi absurzi, iluzia libertății declanșând mai degrabă în conștiința colectivă lupta împotriva nedreptății.
Disponibil pe Disney+.



