Carti Carti de fictiune

Despre dreptul de a avea o viață în afara muncii și alte forme de maternitate. „Jurnalul unui vid”, de Emi Yagi

„Jurnalul unui vid”, de Emi Yagi
Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, București, 2026
Traducerea directă din japoneză realizată de Magdalena Ciubăncan

Există cărți care pornesc de la premise atât de neobișnuite, încât devin aproape imposibil de neiubit. „Jurnalul unui vid”, romanul de debut al scriitoarei japoneze Emi Yagi, este una dintre ele. Publicat în Japonia în 2020, sub titlul Kūshin techō, și recompensat în același an cu „Premiul Osamu Dazai pentru debut”, romanul a atras atenția printr-o combinație foarte interesantă de satiră socială, introspecție psihologică, umor absurd și reflecție asupra condiției femeii într-o societate în care rolurile de gen continuă să determine, într-o măsură considerabilă, felul în care indivizii sunt priviți și tratați.

Emi Yagi s-a născut în 1988, în prefectura Nagano, locuiește la Tokyo și lucrează ca editor la o revistă pentru femei. Experiența mediului profesional nu îi este, așadar, străină, iar acest lucru se simte în precizia cu care surprinde micile mecanisme ale discriminării cotidiene, acele gesturi și așteptări aparent nesemnificative care, prin repetare, ajung să construiască o întreagă cultură a inegalității. „Jurnalul unui vid” este primul său roman, dar are o siguranță a construcției și o originalitate a perspectivei care îl fac să pară opera unei autoare cu o voce literară deja bine conturată.

Povestea o are în centru pe Shibata, o femeie de 34 de ani care, după ce părăsește un loc de muncă în care fusese supusă hărțuirii sexuale, speră să găsească un mediu profesional mai echilibrat, dar nu se întâmplă acest lucru. În noul colectiv, format în proporție de 99% din bărbați, excepția fiind chiar ea, ajunge să îndeplinească, pe lângă responsabilitățile propriu-zise ale postului, o mulțime de sarcini auxiliare care îi sunt atribuite aproape automat: face cafea, strânge cănile colegilor, curăță bucătăria, verifică aparatele, cumpără diverse consumabile și se ocupă de tot felul de lucruri pe care ceilalți nu consideră necesar să le facă singuri. Într-o zi, când i se cere din nou să strângă după o ședință la care nici măcar nu participase, Shibata anunță că nu poate, pentru că este însărcinată și mirosul cafelei îi provoacă greață. Numai că femeia nu este însărcinată. Minciuna, rostită aproape instinctiv, devine punctul de plecare al unei experiențe care îi va schimba radical raportarea la sine și la lumea din jur.

Autoarea transformă această premisă absurdă într-un instrument de observație socială, astfel sarcina fictivă devine mai mult decât un pretext pentru a scăpa de sarcinile nedorite, ci o modalitate prin care protagonista descoperă cât de diferit poate fi tratată aceeași persoană în funcție de statutul pe care societatea i-l atribuie. Până atunci, Shibata fusese o femeie disponibilă permanent, căreia i se puteau solicita servicii suplimentare fără prea multe explicații. Din momentul în care devine, în ochii celorlalți, o viitoare mamă, comportamentul celor din jur se modifică spectaculos. Primește înțelegere, este menajată, poate pleca de la serviciu la o oră rezonabilă, nu mai trebuie să rezolve problemele tuturor și chiar beneficiază de atenția unor necunoscuți în mijloacele de transport în comun.

Mi se pare că aici se află una dintre cele mai puternice ironii ale romanului: pentru a obține niște lucruri care ar trebui să reprezinte normalitatea vieții unui angajat, protagonista trebuie să invoce o condiție specială, aceea de femeie însărcinată. Să pleci de la serviciu la ora cinci, să nu fii obligată să strângi după colegi, să ai timp să îți pregătești cina, să te odihnești, să faci mișcare sau pur și simplu să te ocupi de propriile preocupări ajung, în universul ei, niște privilegii aproape extraordinare. Lucruri care țin de bunul-simț al existenței individuale devin culmi pe care personajul trebuie să le escaladeze, iar faptul că reușește să le atingă numai prin intermediul unei sarcini imaginare spune foarte multe despre mediul în care trăiește.

Am apreciat în mod special această inversare de perspectivă, cum Shibata începe să se bucure de niște experiențe elementare, pe care, înainte, le considera probabil inaccesibile sau nici nu mai avea timp să le observe. Descoperă plăcerea de a ajunge la supermarket înainte ca rafturile să fie golite, de a cumpăra legume proaspete, de a găti, de a mânca echilibrat, de a face baie fără să se grăbească, de a merge la concerte, de a urmări filme și de a avea preocupări care nu sunt legate de locul de muncă. Își recuperează, treptat, timpul și, odată cu el, o parte din identitate. Este aproape emoționant să urmărești cât de mult se poate modifica starea de spirit a unui om atunci când nu mai este obligat să își consume întreaga energie pentru a satisface așteptările altora.

În acest sens, romanul este și o critică a workaholismului, a culturii suprasolicitării și a acelei mentalități în care disponibilitatea permanentă a angajatului este confundată cu profesionalismul, așa cum o impune capitalismul exacerbat. Societatea japoneză, cunoscută pentru cultura sa corporatistă riguroasă, pentru ierarhiile profesionale și pentru presiunea conformării la normele colective, constituie un fundal deosebit de potrivit pentru această poveste. Autoarea nu construiește un simplu tablou sociologic exhaustiv și nici nu pretinde că oferă o imagine completă a Japoniei contemporane. Preferă să privească societatea prin intermediul unui spațiu restrâns, aproape claustrofobic: biroul, locuința, mijloacele de transport și câteva locuri în care protagonista încearcă să își recupereze libertatea. Tocmai această focalizare face critica atât de eficientă, de aceea nu avem nevoie de discursuri explicative despre misoginie atunci când vedem cum o femeie ajunge să fie considerată responsabilă pentru curățenia și confortul unor colegi adulți, doar pentru că este singura femeie din departament.

Dincolo de critica mediului profesional, „Jurnalul unui vid” este un roman feminist, unul care evită, din fericire, tonul tezist. Autoarea urmărește felul în care femeile sunt evaluate diferit în funcție de experiența sau absența maternității, de vârstă, de statutul familial și de disponibilitatea lor de a se conforma unor roluri prestabilite. Shibata descoperă că o femeie însărcinată este tratată cu o grijă pe care o femeie pur și simplu obosită, epuizată sau copleșită nu o primește. Suferința ei trebuie să capete o justificare social acceptabilă pentru a deveni vizibilă. Faptul că nu mai poate suporta programul de lucru nu este suficient. Faptul că are nevoie de timp pentru sine nu este suficient. În schimb, invocarea unui copil schimbă imediat regulile jocului.

Aici mi se pare că romanul formulează o întrebare foarte importantă: de ce trebuie ca o femeie să fie asociată cu maternitatea pentru ca nevoile ei să fie considerate legitime? De ce corpul și timpul ei capătă valoare în ochii celorlalți abia atunci când sunt puse în slujba unei alte vieți? Și, mai ales, de ce respectul acordat unei femei pare să depindă atât de mult de utilitatea pe care societatea o atribuie corpului său?

Un alt aspect pe care l-am apreciat este că Emi Yagi nu idealizează maternitatea și nu transformă sarcina într-o experiență miraculoasă, lipsită de dificultăți. Dimpotrivă, pe măsură ce protagonista intră în contact cu alte femei însărcinate sau deja devenite mame, perspectiva ei se nuanțează. Încep să se contureze responsabilitățile, anxietățile și dificultățile pe care le presupune creșterea unui copil, dar și inegalitatea distribuirii acestora între femei și bărbați. Există o discrepanță evidentă între felul în care societatea se așteaptă ca femeile să își asume maternitatea și măsura în care tații sunt implicați efectiv în îngrijirea și educarea copiilor. Responsabilitatea pare să se așeze aproape natural pe umerii femeilor, în timp ce bărbații beneficiază în continuare de o libertate mai mare în raport cu obligațiile familiale. Nu oferă o viziune idealizată asupra familiei și nici nu consideră că maternitatea rezolvă problemele existențiale ale unei femei. Din contră, prezintă și interiorul familiei unde pot supraviețui aceleași inegalități pe care protagonista încearcă să le evite la serviciu.

Mi-a plăcut și felul în care este construită dimensiunea simbolică a romanului, titlul original, Kūshin techō, trimite la jurnalul matern și infantil pe care femeile însărcinate îl primesc în Japonia pentru a consemna evoluția sarcinii și dezvoltarea copilului. Înlocuirea referinței la mamă și copil cu aceea a unui „vid”, a unui spațiu gol, este esențială pentru înțelegerea cărții. Protagonista nu poartă un copil, ci un gol pe care începe să îl umple cu experiențe, preocupări, dorințe și forme de grijă față de propria persoană. Mai mult, faptul că lucrează într-o fabrică de tuburi de carton, obiecte al căror centru este tocmai un spațiu gol, nu este deloc întâmplător. Vidul devine o imagine recurentă, cu multiple posibilități de interpretare: poate însemna absență, singurătate, lipsă de sens, dar și disponibilitate, potențial, spațiu în care ceva nou poate lua naștere.

Mi se pare foarte frumoasă această ambivalență, golul nu este neapărat ceva care trebuie umplut, reparat sau eliminat. Uneori, tocmai existența unui spațiu liber face posibilă apariția unei povești. La fel, viața protagonistei nu începe să capete sens printr-o maternitate reală, ci prin redescoperirea propriei interiorități. Sarcina imaginară devine o formă de gestație simbolică a unei alte versiuni a sinelui. Shibata nu se pregătește, în fond, să aducă pe lume un copil, ci să se nască într-o existență în care să nu mai fie definită exclusiv de muncă și de așteptările celor din jur.

Structura cărții urmează logica perioadei de sarcină, acțiunea se organizată în săptămâni de sarcină, de la săptămâna a cincea până aproape de termen, ceea ce îi conferă romanului o progresie temporală foarte bine controlată, Astfel, scriitoarea creează, în același timp, impresia unui jurnal autentic, iar pe măsură ce sarcina fictivă avansează, se modifică și percepția protagonistei asupra corpului, asupra timpului și asupra relațiilor cu ceilalți. Iar ceea ce începe ca o minciună pragmatică, aproape o farsă, se transformă într-o experiență psihologică din ce în ce mai complexă. Granița dintre ceea ce este inventat și ceea ce ajunge să fie resimțit ca real devine tot mai permeabilă. În această zonă de ambiguitate, romanul capătă și mici accente de realism magic, fără să își piardă însă coerența sau delicatețea.

Modul în care a țesut firul poveștii printr-o economie a mijloacelor și tonul aparent detașat al narațiunii, demonstrează o bună stăpânire a narațiunii, de altfel nici nu este nevoie de fraze grandilocvente pentru a transmite frustrările personajului, autoarea nu transformă fiecare nedreptate într-un moment de revoltă extraordinară. Mizează pe o observație precisă, aproape clinică uneori, și o voce narativă care poate trece cu naturalețe de la banalitatea unei sarcini administrative la o reflecție despre identitate, singurătate sau maternitate. Această discreție stilistică este unul dintre atuurile romanului, mai departe de suprafața unei povești care pare simplă se acumulează treptat mai multe straturi de sens.

Umorul este, de asemenea, unul dintre elementele care fac lectura atât de agreabilă, un umor sec, subtil, uneori absurd, care nu apare neapărat din intenția personajului de a fi amuzant, ci din însăși disproporția dintre situația în care se află și seriozitatea cu care ceilalți o tratează. Am savurat mai ales momentele în care Shibata ajunge să participe la activități destinate viitoarelor mame, să urmărească evoluția copilului imaginar prin intermediul unei aplicații sau să se raporteze la sarcină cu o naturalețe care contrastează puternic cu caracterul fictiv al acesteia. Există și scene de un comic savuros, precum conversația purtată, după câteva pahare, cu reprezentarea Fecioarei Maria. Ironia este cu atât mai reușită cu cât nu devine niciodată agresivă. Ea se naște din absurditatea convențiilor sociale și din felul în care acestea ajung să fie acceptate fără prea multe întrebări.

Cartea are și o dimensiune melancolică, pentru că, dincolo de satisfacția pe care protagonista o descoperă în noua sa viață, se află o singurătate destul de apăsătoare. Minciuna ei nu este doar un gest de răzbunare împotriva colegilor, ci și o încercare de a obține atenție, înțelegere și apartenență. Unul dintre lucrurile pe care le descoperă este că maternitatea, chiar și cea imaginară, îi oferă acces la o comunitate feminină, la un spațiu în care femeile își împărtășesc experiențele, își oferă sprijin și se recunosc unele în celelalte. În fond, romanul vorbește și despre nevoia de solidaritate, despre importanța relațiilor umane și despre felul în care singurătatea poate fi amplificată de o societate care ne reduce la funcțiile pe care le îndeplinim.

Receptarea internațională a romanului a fost una foarte bună, iar câteva dintre cronicile apărute în publicații prestigioase surprind exact acele calități care mi-au atras și mie atenția. Katy Waldman, în The New Yorker, consideră că romanul reprezintă „una dintre cele mai pasionate pledoarii pe care le-am citit pentru interioritatea feminină, pentru energia creatoare și bogăția vieții interioare a femeilor” (traducerea mea). Mi se pare o observație extrem de pertinentă, pentru că, dincolo de satira socială și de critica discriminării de gen, cartea vorbește despre acea parte a identității feminine care rămâne adesea neobservată, nevalorificată și, uneori, chiar reprimată de așteptările sociale. Lauren Oyler, în The New York Times Book Review, remarcă delicatețea lui Emi Yagi care are iscusința necesară în explorarea ironiilor născute din premisa romanului. Ediția românească, volumul a apărut în 2026 la Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, în traducerea directă din japoneză realizată de Magdalena Ciubăncan. Care a reușit să păstreze jocurile de sens și referințele culturale și construcția estetică.

Romanul este o carte ce reușește să spună lucruri serioase fără să devină apăsătoare, să fie feministă fără să fie didactică și să fie amuzantă fără să își transforme personajul într-o simplă caricatură. Este o poveste despre muncă, maternitate, singurătate și solidaritate, dar, mai ales, despre dreptul de a avea o viață care să nu fie justificată permanent prin utilitatea ei pentru ceilalți. Despre dreptul de a te odihni, de a mânca bine, de a avea preocupări, de a te bucura de propriul corp și de propriul timp fără să fie nevoie să invoci o sarcină, reală sau imaginară, pentru a primi permisiunea de a face toate aceste lucruri.

Mi-a rămas în minte tocmai această idee: cât de absurd este faptul că o femeie trebuie să inventeze o altă viață pentru a putea începe, în sfârșit, să o trăiască pe a ei. Iar acesta mi se pare unul dintre cele mai frumoase paradoxuri ale romanului lui Emi Yagi. Într-un jurnal dedicat unui copil care nu există, protagonista ajunge să descopere și să cultive propria existență. Un gol devine, astfel, un spațiu al posibilităților, iar o minciună se transformă într-un neașteptat exercițiu de libertate.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.

Articole similare

Istoria pe înțelesul celor mici. Tranșant și la subiect: „Lumea Annei Frank. Carte de activități”

Corina Moisei-Dabija

Jurnal oniric: „Anul mutilat”, de Cristina Eșianu

Dan Romascanu

O fecioară nesăbuită, de Ida Simons

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult