Prima sticlă de Whiskey

Primul whiskey pe care l-am băut a fost un Johnnie Walker. Către sfârșitul anului de grație 1989, mama primise drept cadou o sticlă elegantă, subțire și alungită, cum nu mai văzusem. Totul era fascinant la ea. Forma aproape eterică, cu ceva ireversibil feminin în liniile ei grațioase, capacul auriu, absolut bestial, purtând semnătura sinuoasă și enigmatică a unor litere prelinse, eticheta de un roșu castaniu pe care scria cu o grafie sclipitoare ca într-un poem abstrus anglo-saxon: Johnnie Walker – Red Label – Old Scotch Whiskey.  Imaginea schițată într-un soi de imprimeu a celebrului logo – Striding Man – gentlemanul edwardian cu pas sprinten, monoclu și joben, simbol al pionieratului, al acțiunii și mișcării de la care se revendicau valorile brandului – era ea însăși un extaz vizual. Dar mai presus de tot și de toate mi-e cu neputință să uit licoarea magică de un rubiniu hipnotic ca al safirului care pulsa aproape ca o entitate vie dincolo de pereții străvezii de siliciu ai sticlei.

De indată ce și-a făcut intrarea în casă, sticla a devenit centrul universului meu. Cumva ostentativ (plecând probabil de la premisa că vecinii veniți în vizite inopinante trebuiau și ei ofticați cu ceva), mama a găsit de cuviință să așeze malțul de Ayrshire în biblioteca din sufragerie printre bibelourile patetice optzeciste (inconturnabila balerină, inevitabilul pește) și macrameuri. Nu cred că s-a gândit nicio clipă că m-ar tenta, întrucât la vremea aceea (eram puțin trecut de 14 ani) nu beam, aidoma unui bătrân pensionar bolnav de guturai, decât lapte și ceai.

Povestea era însă alta. Cu ceva timp în urmă, trăisem ca orice puber care-și consumă viața în comunism isteria jocurilor de cartier. Printre ele, alături de ruble (sau cartonașe), de v-ați-ascunselea, hoții și vardiștii, lapte gros și monopol, pac-pac, jucam îndrăcit și capace. Vacanțele de vară aveau – în cartierul de pe strada Orizontului- ceva din amplitudinea jocurilor olimpice. Toată lumea juca de toate, împărțită judicios după sex, vârstă, preferințe și disponibilități, cu o pasiune furibundă demnă de celebrele imagini sclipitoare din cazinourile care împânzesc Las Vegasul. Adesea un joc căpăta o preeeminență stranie în raport cu celelalte după o logică absconsă a cărei resort interior ne scăpa. Așa s-a întâmplat într-o lună de vară cu banalele capace. Deveniseră subit ludicul absolut, o marfă hiperevaluată, moneda universală de schimb. Pifurile, celebrele Rahane, abțibildurile cu jucătorii de fotbal de la mondiale cu meclele lor imbecile, mașinuțele de fier cu suspensii, surprizele gumelor Bip-Bip sau Turbo, casetele VHS, casetele audio, lanternele Tiger, mingile de 300 etc., toate se devalorizaseră apostazic la bursa nevăzută a mahalalei putând fi achiziționate în trocul generalizat cu cele mai frumoase și inedite dopuri. Însăși ierarhia noastră umană, a băieților, era stabilită după calapodul celor care posedau cele mai insolite mostre.

Mi-e greu să uit seara pârguită de august (serile de vară comuniste aveau ceva din dogoarea molcomă a unui foc de tabără care tocmai s-a stins) în care Marius de la 7 și-a făcut apariția printre noi cu mersul lui crăcănat și mândru ( ridicând deasupra capului ca un viking care și-a decapitat adversarul) o pungă de un leu, pe jumătate plină, cu cele mai exotice capace pe care le văzusem vreodată. Erau acolo, amestecate de-a valma, capace de Ballantines, Jack Daniels, Teachers, Gran’s, Chivas Regal, Jameson, Glenfiddich, JB, Kentucky, Jim Beam, unele în ediții premium, de colecție, în mărimi diferite și culori purpurii care-ți tăiau respirația. În oferta comună de capace mainstream Urthel, Kasteel Rouge, Lindermans, Peroni, Corona, sau proletarele Azuga, Bucegi, Aurora etc. asta echivala cu o avere. Le-am privit minute în șir strânși unii într-alții așa cum fac rugbyștii într-o grămadă ordonată, tâmplă lângă tâmplă.

Apoi, un amic mai mare ne-a ținut acolo, pe loc, o dizertație despre whiskey. Ne-a povestit cum asta e băutura gentlemanilor, a președinților americani, a mafioților cu stil, a cocotelor de lux, a actorilor de la hollywood, a cântăreților, și de acolo mai departe: că a bea un whiskey e o artă, e atitudine, și tot felul de alte chestii insolite care semănau în fervoarea explicațiilor cu apologiile pe care le fac sectanții neoprotestanți în adunările lor extatice . Iar la sfârșit de tot ne-a spus că whiskey-ul nu are gust de ploșnițe strivite, cum tembel se-aude prin târg. Ba dimpotrivă: are gust de fum, de turbă arsă, de scoarță de stejar bătrân altoită cu gust de nucă și cireșe răscoapte. Și când te îmbeți din poțiunea asta magică simți că viața are sens și că îngerii îți piaptănă mintea. Din clipa aceea, whiskey-ul a devenit pentru mine un soi de rara avis. N-am nicio îndoială că toți dintre prietenii mei de atunci, după ce asistaseră la fabulosul elogiu al acestei licori, se gândiseră – ca și mine – să spargă chiar în noaptea aia Shopul de pe bulevardul Carol, singurul din oraș (receptacol interzis muritorilor de rând, mecca inconturnabilă a tuturor minunățiilor occidentale) și să se îmbete acolo pe loc cu un whiskey, ca spărgătorii ăia de case hirsuți și alcoolici care adorm uitând de sine, căzuți pradă propriilor vicii, lângă damigene.

Timp de câteva zile bune, am dat – în neștire – târcoale sticlei din bibliotecă. Imediat cum mama pleca la serviciu mă iteram pe vârfuri ca un balerin în sufragerie descriind volute largi și pipăind sticla, mutând-o la nesfârșit dintr-un loc în altul; ba în fața cotoarelor cărților din colecția aventura și bpt, ba mascând-o ridicol printre bibelouri, ba plimbându-mă cu ea prin toată casa, mângâind-o lasciv sau ridicând-o deasupra capului ca pe pocalul sfântului Graal. Era perioada în care devoram romanele polițiste ale lui Agatha Cristie, Edgar Wallace, George Simenon sau Raymond Chandler. Toate personajele lor consumau la răstimpuri câte-un whiskey. Fie că era vorba de Hercule Poirot, de J. G. Reeder, de Maigret sau de caristmaticul Philip Marlowe, din când în când, eroii lecturilor mele găseaua tihna unui blend sau unui single malț savurat pe-ndelete în decoruri cosmopolitane sau bucolice cum numai în romane întâlnești. Plus de asta, însuși JR Ewing din Dallas (anti)eroul absolut, prezent miraculos (chiar dacă epifanic) în cenușiul programelor TV comuniste, își sărbătorea fiecare victorie oneroasă lingând câte-un Jack Daniels în biroul lui somptuos de texan duplicitar și parvenit. Whiskey-ul era dizidență pură. Era vestul paginilor creponate din nekermane, era magazinul Paris Match și revista Time. Era libertate.

Într-o bună dimineață, m-am decis să deschid sticla. Coregrafia exercițiilor imaginare își atinseseră climaxul, muriseră natural așa cum omori un personaj cu care nu mai știi ce să faci după ce l-ai îmbibat de viață și l-ai izbit cu tâmpla de tot spectrul trăirilor… Oricât de mult m-aș fi mințit pe mine păcălindu-mă că nu avem să profanez dezideratul mamei (știam limpede că sticla, dacă nu va fi deturnată, avea să-și urmeze invariabil traseul firesc al trocului social), poposind în sîngele cine știe cărui doctor imbuibat sau funcționar inept. Oricât de mult simțeam că e injust și autosabotant, oricât de mult m-aș fi mințit că n-am s-o fac, ceva îmi spunea că am să sfârșesc aidoma postulatului kantian: urmându-mi înclinația. Și cum să nu ți-o urmezi când, în fiecare zi, sticla de Johnnie Walker mă privea, prin hubloul etichetelor ei sângerii, fix în ochi. Când mă chema ca o femeie goală care dansează lasciv în fața unui erotoman. Un lucru era sigur, în ciuda tuturor revoltelor mele de conștiință. Aveam s-o beau. La naiba, aveam s-o beau!

Cred că a fost într-o zi de luni când am coborât-o de pe soclul raftului din sufragerie și am privit-o fix în dop ca un călău. Mi-am luat toate precauțiile de rigoare. Am chiulit de la școală și am pus apă la îngheațat cu o seară înainte în bătrânul nostru congelator polar. Citisem – informat ca un criminal care se pregătește să săvârșească crima perfectă- că un cub de gheață, un singur cub, “sparge moleculele” deschizând edenul senzorial. Mai citisem deasemeni că prima sorbire din poțiunea magică trebuie să aibă amplitudinea unui ritual. Lichidul, înainte de a fi înghițit, trebuie plimbat prin gură, tăvălit prin papilele gustative, amestecat cu salivă și lăsat să adaste acolo câteva secunde prin epiteliul și corionul limbii. Căci, vorba unui prieten, „whiskey-ul nu e tescovină sau țuică de prună s-o înghiți direct ca un țăran de la Teșila”. Cum fumam deja de ceva timp, făcusem rost și de un pachet de Kent pe care l-am deschis în prealabil mirosind filtrele albe și adulmecând aroma tutunului. Am deschis sticla cu mîinile tremurânde de parcă aș fi detonat o bombă și, dârdîind de emoții, mi-am turnat vreo 50 de grame în paharul cu fund gros ca de borcan pe care-l pregătisem pedant, adăugând un cub de gheață care a început să trosnească mocnit sub valurile minuscule de lichid uleios și rubiniu.

Vreo câteva minute bune m-am plimbat așa afectat cu paharul în mână și cu țigara-n bot, cum văzusem că fac americanii prin filme, admirându-mă în vitrina sufrageriei. Apoi, m-am așezat picior peste picior în fotoliu și am sorbit o înghițitură înclinându-mi capul pe spate cum fac pițigoii când se adapă în ochiurile de baltă sălcie. Imediat am simțit cum gura îmi amorțește treptat sub dogoarea unui foc mocnit. Mai gustasem înainte coniac Arad, Milcov sau Ovidiu, dar senzația era alta. La spirtoasele noastre gura ți se opărea dintr-o dată de parcă cineva ți-ar fi împins deschizându-ți mandibulele, direct în gură, o torță aprinsă. Tăria whiskyului era însă altceva. Insidioasă, înțepătoare, cu o aromă fructat-subtilă de lemn afumat, de vanilie, stafide și chilli dulce. După ce l-am înghițit am simțit cum mi se scurge pe trahee domol ca dâra vîscoasă a unui firicel de lavă fierbinte.

Cale de vreo săptămână i-am băut mamei, ca un păgân, toată sticla de Johnnie Walker. În fiecare dimineață mă îmbătam pedant ca un alcoolic buhăit ajuns în ultimul stadiu. Nu-mi trebuiau mai mult de 100 de grame ca să simt cum sufrageria începe să se învârte dansând hipnotic în culori de vodevil. Toate lucrurile mi se păreau moi, tangibile și firești. Până și gândurile deveneau ceva fluid și unduios ca o mantră. Ca să nu se vadă că sticla se golește vertiginos o piteam printre artefactele din bibliotecă în poziții disimulate, atât cât să i se vadă gâtul cu dop roșu-auriu. Sigur, strategia asta era o cârpeală, trebuia să găsesc ceva mai veridic, o acoperire totală. Cum varianta înlocuirii ei cu o altă sticlă identică era iluzorie (în penuria comunistă era imposibil, mai ales ca adolescent, să găsești o sticlă de whiskey), cea mai bună idee mi s-a părut să substitui lichidul cu altul asemănător. Opțiunea – iterată pe când plescăiam ultimele zeci de grame – mi s-a părut genială semn că atunci când bei whiskey îți vin și idei bune.

Prin urmare, am cumpărat două sticle de coniac ordinar Drobeta de la Alimentara pe care le-am strecurat cu o pâlnie în pântecul gol al fabuloasei sticle de whiskey. Săvârșisem, evident, un sacrilegiu. O chestie odioasă care l-ar fi scos din minți de bună seamă pe bătrânul Johnny Walker. Uneori, seara, în plictiseala domestic-cenușie a zilelor ceaușiste priveam cu coada ochiului sticla falsă. În locul licorii sângerii, trona acum carminul ordinar al coniacului Drobeta. După o vreme, mama a găsit de cuviință că venise vremea să folosească sticla. Din fericire (sau din păcate) nu era vorba de un troc, ci de vizita unui prieten de familie care ne făcuse un serviciu. „Stați să vă servesc cu un whiskey” – a spus mama după cafelele și protocolul de rigoare. Eram de față când a desfăcut sticla (o lipisem acceptabil). „Ei, vă place?”, a întrebat ea, surâzând victorioasă. „E bun doamnă – a murmurat domnul S. cu gura strâmbă și puțin perplex – dar sincer să fiu, cam are gust de coniac drobeta”. După care musafirul nostru, de rușinea gazdei, a trecut elegant la alte subiecte. Eram salvat. Dumnezeule mare, eram salvat!

Apoi a venit revoluția, iar gustul meu pentru această băutură s-a rafinat. Nu numai la nivelul papilelor gustative, ci și cognitiv. Am aflat, de pildă, că denumirea de whiskey are o istorie semantică de origine celtă, primind de la monahii irlandezi – cei care au desăvârșit procesul distilării alăturând orzului malțificat și orzul crud – denumirea de „uisge beatha“, termen care tălmăcit înseamnă: apă vie sau apa vieții. Expresia a devenit whiskey în Irlanda și whisky în Scoția, grafia distinctă nefiind nicidecum o întâmplare, ci definind exact zona în care „apa vie” a fost distilată. Ba chiar că, în estul comunist, undeva pe la sfârșitul anilor 70, activiștii cehoslovaci, ceva mai destupați la minte decât alde’ Dincă, Postelnicu și Bobu, și-au făcut propria linie tehnologică de distilare ieșind pe piață prin anii 80 cu un whiskey denumit Hammer Head. Odată cu pribegia mea prin țara reginei, am avut privilegiul să beau „de la mama lui”- cum zice rumânul, tot soiul de sortimente, unele realmente cu nume de fundași centrali de prin campionatul Scoției, cum ar fi, de pildă: Clynelish, Dalmore, Dalwhinnie, Edradour, Glen Garioch, Glengoyne și multe altele. Atâta timp cât nu-l consumi ca Paul Gascoigne (care cică ar fi băut cale de ani în șir câte 4 sticle pe zi), ca un înecat, whiskey-ul e licoarea pogorâtă din grația zeilor – plămădită din orz și odihnită în butoaie vechi de stejar -, făcută să te destindă. E prilej de meditație și reflecție, răzbunarea limpede, la ceas de seară, a unei zile infecte.

Știți vorba aia ecumenică a lui Arsenie Boca care spune că, atunci când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața ți se pare cumplită, când greutățile insurmontabile par a te strivi de pretudindeni, tot ce-ți rămâne e să-ți faci un ceai și să-l bei din cea mai drăguță ceașcă? Fraților, nu fiți fraieri! Faceți ce-a zis părintele, dar în loc de ceașcă, căutați un pahar cu fund de sticlă groasă, ca ochelarii lui Prepessicius, iar în loc de ceai, puneți-vă – în numele lui Dumnezeu – un whiskey! Cum, ce fel de whiskey? Un Johnnie Walker!