În cartea sa, „Egipt. Pe urmele faraonilor”, Mircea Mitrofan a ales să descopere țara cu vulnerabilitatea asumată a călătorului care nu se teme să se rătăcească, la propriu și la figurat, prin deșert. În jurnalul său, Mircea abandonează „armura” jurnalistului care livrează certitudini și ne vorbește despre cum e să te simți fragil în fața unui soare care răsare, ca o forță a naturii, din apele Mării Roșii. Am stat de vorbă cu el despre echilibrul dintre rigoarea documentului istoric și zumzăiala haotică a străzilor din Cairo și despre curajul de a recunoaște că, uneori, cele mai bune povești se scriu atunci când nu mai ai semnal la telefon.
Alina Chiteală: – Mircea, ai ales o structură care amintește de dinamismul unui reality-show de tip „Africa” Express, dar fără plasa de siguranță a unei echipe de producție. Dincolo de adrenalina excursiei, care a fost momentul în care experiența ta de jurnalist de teren a cedat în fața neputinței brute? Când a încetat jurnalistul să mai ia notițe și a început călătorul să se teamă de haosul egiptean?
Mircea Mitrofan: Interesantă apreciere. Recunosc faptul că, pe toată durata călătoriei în Egipt, am trăit într-o permanentă forfotă emoțională, într-o continuă alergare dintr-un loc în altul, cu scopul de a vedea, de a cuprinde și de a înțelege cât mai mult din această țară. Îmi doream să-i cunosc pe egiptenii obișnuiți, să stau de vorbă cu ei, să le înțeleg oful, să aflu din gura lor cât de mult mai pun preț astăzi pe istorie, credință și cultură. Am întâlnit tot felul de oameni, unii mai buni, alții mai răi, așa cum sunt peste tot. Am încercat cât am putut să mă bucur de experiență, să accept lucrurile așa cum sunt și să-mi înăbuș cât mai multe prejudecăți.
A fost o experiență intensă, cu mulți kilometri la bord, pe alocuri dură, obositoare, frustrantă, dar mereu am avut de învățat din situații-limită. M-am aruncat de multe ori înainte. Unii i-ar spune inconștiență, alții aventură. Eu cred că am fost ghidat de o curiozitate, de o sete de cunoaștere pe care o am încă din anii de școală, de la orele de istorie și geografie.
Nu știu dacă, în călătoriile mele, am jucat vreodată rolul unui jurnalist de teren. Totuși, de fiecare dată când ajung într-o țară, încerc să mă apropii cât mai mult de oamenii simpli și realitatea locului. Desigur, vizitez și atracțiile turistice, dar cel mai mult mă interesează viața de zi cu zi a localnicilor: cum trăiesc, ce activități au, cum se îmbracă, ce mănâncă, ce tradiții și obiceiuri păstrează, cum arată piețele din sate și orașe. Mă atrage foarte mult atmosfera autentică, zumzăiala străzilor, dar și locurile sălbatice.
Atunci când ceva sau cineva mă impresionează, simt nevoia să fac fotografii sau să-mi notez gândurile într-un carnet, în telefon, fără să am neapărat un scop. Nu scriu cu gândul că, într-o zi, le voi așterne într-o carte sau într-un articol. Le notez din plăcere. La fel procedez și atunci când citesc o carte sau urmăresc un film.
Pe lângă viața oamenilor, mă fascinează și experiențele neobișnuite. Îmi amintesc plimbările cu ATV-ul și cu mașinile de teren prin deșertul Egiptului. Nu știu cât de conștient am fost în acele escapade. Totul era imprevizibil și nu aveai niciun control asupra traseului. La un moment dat, m-am pierdut pentru câteva minute cu ATV-ul, iar acum stau și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ghidul nu s-ar fi întors după mine. Nu aveam repere, distanțele erau imposibil de apreciat, soarele ardea puternic, n-aveam provizii și nici semnal la telefon. În acele clipe, adrenalina și panica au fost aproape paralizante.
– În textul tău, refuzi categoric postura de aventurier tip Indiana Jones. Nu există acea aură de explorator, ci mai degrabă una de observator vulnerabil. De ce a fost important pentru tine să păstrezi acest ton uman, lipsit de eroisme și de artificii hollywoodiene? Într-o epocă în care scriitorii de jurnale de călătorie vor să pară experți infailibili, a fost o alegere asumată de marketing literar sau, pur și simplu, Egiptul este prea mare și prea vechi ca să-ți permită luxul de a poza în personajul principal al unei istorii care nu-ți aparține?
Ai punctat bine. În Egipt am fost mai degrabă un observator vulnerabil decât un aventurier. Totuși, am fost atent la cele mai mici detalii, să înțeleg, să cunosc, să nu judec, să accept realitatea egipteană așa cum este ea. Descrierile amănunțite din carte scot la iveală imagini pe care cititorul le vede și le simte, parcă ar fi acolo, în Egipt, alături de mine. Am păstrat acest ton uman pentru că mereu m-am gândit la cititor în procesul de scriere. Îmi doream să se identifice cu mine, să trăiască experiența și să simtă emoțiile pe care le-am avut în Egipt, cu sinceritate și umanitate. Nu am vrut să scriu la timpul trecut, să fiu un simplu povestitor, am vrut ca lectura să transpună prezentul pe care l-am trăit, să-i ofer cititorului sentimentul că face parte din lumea egipteană, că observă oameni, că face parte din agitația orașelor, că e copleșit de măreția piramidelor, că e fascinat de liniștea și întinderea deșertului, că se bucură de un pahar de ceai de hibiscus,că simte mirosul condimentelor, că îl încântă culorile apusului pe malul Mării Roșii, că se simte mic în fața istoriei, că e vulnerabil în situații imprevizibile, că e obosit după un drum lung.
Mai mult, există foarte puține jurnale de călătorie despre Egipt, deși, în fiecare vară, sute, dacă nu mii de români pleacă în stațiunile egiptene. Cred că avem nevoie de mai multe relatări personale, autentice, care să surprindă nu doar locurile, ci și trăirile, detaliile și atmosfera. Internetul oferă o mulțime de recenzii și videoclipuri despre Egipt, dar nimic nu poate reda cu adevărat o experiență de călătorie precum o carte.
– Cartea abundă în informații istorice, dar rămâne o lectură extrem de rapidă. Cum ai reușit să negociezi, în timp ce scriai, echilibrul dintre rigoarea datelor și fluxul cald și subiectiv al unui jurnal personal?
Da, ai dreptate. Îmi confirmi ceea ce mi-au spus și alți cititori. Că e o carte care se parcurge ușor și rapid, chiar dacă are aproape 300 de pagini. Acesta a fost și scopul de la bun început, să ofer cititorului un limbaj cât mai simplu și o experiență de lectură cât mai plăcută.
Consider că un jurnal bun nu trebuie să se rezume doar la experiența personală, trăită la fața locului, ci trebuie completat, atunci când este relevant, cu un context social, politic, economic, cultural, religios, gastronomic sau geografic.
Marea provocare a fost să știu când să mă opresc și ce informații sunt cu adevărat interesante pentru cititori. Am încercat să pun în prim-plan experiența personală, să transmit stări, reacții, percepții și impresii. În același timp, am considerat important să ofer informații din diverse domenii pentru credibilitate și echilibru.
De multe ori am fost pe muchie de cuțit în procesul de creație, mai ales că istoria Egiptului este atât de vastă încât ai toate șansele să te pierzi în detalii, fără să mai vorbesc despre celelalte domenii. Mi-am dorit să scriu un jurnal care să fie citit și peste ani, iar cititorul să aibă mereu senzația, în procesul de lectură, că se află pe o punte între trăire și informație.
– Ai inclus în volum fotografii proprii, care par să refuze estetica perfectă a pozelor de Instagram. Există vreo imagine anume care, deși poate nu e „artistică”, reprezintă pentru tine chintesența acelei veri?
Cred că un jurnal de călătorie fără imagini nu poate fi considerat complet, motiv pentru care am inclus mai multe fotografii la finalul cărții, pentru a oferi cititorului o experiență cât mai autentică. Imaginile surprind peisaje din deșert, de pe malul Mării Roșii, din stațiunea Hurghada și din capitala Cairo, de pe apele Nilului, din interiorul Muzeului de Egiptologie și din jurul piramidelor.
Dintre toate, există însă o imagine sau, mai bine spus, un moment care îmi va rămâne întipărit în minte pentru tot restul vieții: un răsărit de soare din Marea Roșie, la ora șase dimineața. Mă aflam în drum spre Cairo, pe o șosea lungă și pustie, mărginită de deșertul arid în stânga și de valurile strălucitoare în dreapta. Acel soare uriaș, ca o minge de foc care se ridica lent din mare, a fost absolut copleșitor. Am simțit atunci un amestec de uimire și teamă, de încântare și fragilitate, conștientizând, în același timp, cât de mic și de neînsemnat sunt.
Abia atunci mi-am dat seama de ce faraonii îl venerau pe Ra, zeul soarelui. Nu era doar un simbol, ci o forță a naturii, care impunea respect, inspira frică și domina totul în jur. Faraonii au înțeles această putere și au știut cum să o valorifice, transformând-o într-un instrument de control, autoritate și influență în Egiptul Antic.
– Ai avut două lansări și o prezentare de carte la București și o lansare la Chișinău. Dincolo de protocolul oficial, ce reacție a publicului (și a cărui public) te-a făcut să simți că povestea ta a trecut „dincolo de pagină”?
Emoțiile au fost diferite la fiecare lansare, pentru că publicul a fost mereu altul. Pot să spun că cel mai cald public l-am avut la Chișinău. De asemenea, nu voi uita mesajele de la primii cititori.
Raluca: „V-am citit cartea în două zile, nu am putut să o las din mână. Atât de mult mi-a plăcut!”
Elena: „Am terminat cartea. 3 zile am fost în Egipt. Ce aș vrea să merg și eu, dar sănătatea nu-mi permite.”
Nicole:„O carte superbă, absolut superbă. Pe scurt, e ca un film bun la care îți dorești să revii. Cumva această carte are dublă valență pozitivă: ori te face să îți dorești imediat să vizitezi Egipt, ori îți dă impresia că ai aflat atât de multe despre acesta țară încât, atunci când vei ajunge acolo, îți vei dori să cauți și alte locuri misterioase.”
Anatol:„Mircea, am terminat cartea ta. Felicitări! Să știi că multe din experiențele tale le-am retrăit acum, mai ales că de curând am revenit și eu din Egipt.”
Svetlana:„Eu tocmai am citit ultima pagină din cartea ta. Multe detalii, multă istorie. Parcă am fost cu tine în Egipt. Dar care „cu tine”? Eu eram acolo. ”
Urmează să am încă o lansare de carte, pe 30 aprilie, în orașul Cantemir din R. Moldova, și abia aștept să mă întâlnesc cu cititorii.
– După această imersiune în arșița Egiptului, ce urmează? Există o altă destinație pe care o privești deja prin lentila jurnalistului de călătorie?
Da. Am în lucru mai multe manuscrise. În viitorul apropiat urmează să public un jurnal de călătorie despre o țară aflată atât de aproape de România, dar extrem de necunoscută. Are mare, munte, o cultură a ospitalității aproape ritualică, o istorie milenară, a rezistat tuturor imperiilor, dar rămâne în continuare o țară fragilă.
Volumul lui Mircea Mitrofan poate fi cumpărat de la Librăria AGIR, chiar cu autograful autorului, accesând acest link: https://www.agir.ro/carte/egipt-pe-urmele-faraonilor-carte-cu-autograful-autorului-124735.html
(Sublinierile ne aparțin.)
