L’étranger (2025) – Străinul
Regia: François Ozon
Distribuția: Benjamin Voisin, Rebecca Marder, Pierre Lottin
M-am dus la acest film datorită unei obsesii pe care o dezvoltasem în facultate pentru cartea care stă la baza peliculei, L`étranger de Albert Camus. Pe atunci eram nedumerită în a percepe absurditatea vieții cu care se confruntă personajul masculin principal. În prezent, fiind la un nivel de reflecție mai matură, mă frapează că rămâne la fel de actual faptul că a fi diferit, dincolo de conveniențe, te poate expune unor judecăți monstruoase.
Eroul poveștii, Meursault, nu pare a fi judecat pentru că a omorât un arab, ci mai degrabă pare a fi executat (la propriu și la figurat) din cauza faptului ca nu a plâns la înmormântarea mamei sale. Stranietatea atmosferei și a personajului este păstrată încă intactă. Regizorul François Ozon aici respectă spiritul scriiturii lui Camus. Departe de a face o comparație netă între carte și film (care, pentru mine, înseamnă 2 povești cu o viață proprie), mă interesează acel plus pe care îl aduce o perspectivă nouă, actualizată.
Meursault este destul de resemnat, serios și retras, vorbește puțin și, atunci când o face, pare că spune mai mult că nu știe sau oferă răspunsuri detașate. Iubita sa, Marie (Rebecca Marder) afirmă la un moment dat că îl găsește bizar în acel fel de a spune fix ce gândește. Deseori este imobil și totul se întâmplă cu el, nu în el. Ceilalți (mai ales Raymond, interpretat cu viclenie de actorul Pierre Lottin) îl atrag în diverse situații și el nu face nimic, doar există, fără asperități majore. Este un străin față de sine și față de alții (prieteni sau arabi), în același timp. Când totuși, în cadrul procesului unde este judecat pentru crimă, i se cer explicații cu privire la comportamentul său, menționează că nu a plâns la înmormântarea mamei sale din cauza oboselii sau că a ucis din cauza căldurii sufocante (totul creionat pe fundalul unui Alger dezbinat, conflictual între coloniști și indigeni). Nu-și asumă vreun regret, vreo vină sau oprobriul public. Pare chiar plictisit la propriul proces. Îi urmărește pe martori dintr-o perspectivă de observator simplu și atât.
Singurul moment care-l agită este discuția cu preotul care încearcă să înțeleagă de ce a refuzat spovedania și de ce nu crede în Dumnezeu. Este un moment bun să vă cufundați în filosofia acestui schimb de replici ce merită o reflecție profundă asupra a ceea ce suntem ca ființe sociale și ceea ce păstram numai și numai pentru noi ca fiind adevărat.
În afara începutului pe care l-aș fi vrut mai puțin anost, am apreciat cadrele alb-negru filmate artistic, însoțite de o muzică gravă, aproape tragică pe alocuri, de cor antic. Tot lanțul de momente ante-, în timpul și post-crimă mi s-a părut splendid și dur: să vezi căldura palpabilă, marea cum se zbuciumă în spatele ucigașului impasibil. Am reținut figura obișnuită a lui Meursault (bine interpretat de Benjamin Voisin), portretizând fix omul care nu cere nimic și pare a fi golit de esență. Poate protagonistul știe mai bine că viața este un vis absurd și de aceea nu caută certitudini.
Vă invit să vizionați cu atenție acest film tulburător ca să descoperiți propriile (in)certitudini despre viața și adevărul din voi înșivă.
Film vizionat în cadrul Festivalului Filmului Francez (Festival du Film Français), a 30-a ediție (București, 19-29 martie 2026)
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: https://festivalff.ro/editii/2026/filme/strainul)
