Atât de familiar (2026)
Regie: Rachel Tapârjan
Care este oare cea mai mare provocare pentru un copil? Să-și găsească un drum în viitor? Să-și aleagă o meserie? Din punctul meu de vedere, cel mai important e să se regăsească într-o construcție socială anume. Să aibă un trecut clar și un prezent bine definit, or cel mai complicat e să trăiești într-o incertitudine absolută. Rachel Taparjan este o documentaristă, doctor în filosofie în Marea Britanie și unul dintre sutele de copii adoptați din România comunistă. Aceasta începe un adevărat periplu în filmul „Atât de familiar”, un soi de eseu meditativ asupra originilor.
Pentru contextualitate, țin să precizez că Rachel este unul dintre acei decreței, copii afectați de Decretul 770, prin care regimul Ceaușescu a restricționat sever avortul în 1966. Politica pronatalistă a contribuit la creșterea abandonului, iar mulți dintre copiii abandonați au ajuns în instituțiile statului. Potrivit estimărilor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), peste 15.000 de copii au murit în cele 26 de cămine-spital din România între 1967 și 1990. În patru dintre aceste instituții, cercetătorii au investigat 2.207 decese survenite în urma înfometării, a condițiilor improprii de trai și a lipsei de îngrijire medicală.
Ajunsă la vârsta frământărilor, aceasta decide, împreună cu o altă fată adoptată din același orfelinat din Brăila, să-și regăsească părinții din România. Cele două pornesc din colțuri diferite ale lumii mari. Una din Anglia, alta din Canada, ambele însă mânate de o singură dorință: să se regăsească.
Ceea ce în prima parte pare a fi un soi de film care parcă ar merita un happy-end, se transformă treptat într-o dramă adevărată. Cele două femei se ciocnesc de un adevăr dur. Nu au fost copii doriți, ci mai degrabă niște poveri aruncate în brațele unui sistem nemilos. Aici merită să ascultați atent și începutul filmului, când mama adoptivă a lui Rachel menționează că și-au dorit un copil care ar duce o luptă, un copil pe care l-ar putea cumva vindeca.
Acest eseu cinematografic este cu atât mai greu de privit cu cât spune istoria a sute de copii dezrădăcinați, copii care au trebuit să lupte cu sindromul impostorului, cu senzația veșnică a faptului că nu sunt rodul unei iubiri. Tocmai aici se ascunde paradoxul politicii ceaușiste. Nu poți iubi prin forță. Nu poți să creezi o legătură afectuoasă între o mamă și un copil care nu a fost dorit. Ce nu știau politicienii din acele vremuri era faptul că aceste traume vor călători de-a lungul vremii, vor deveni o greutate care nu poate fi scoasă de pe umeri.
De ce ar trebui să vedeți neapărat acest film? În special dacă decideți să aveți un copil? E pentru că ilustrează de minune simțământul datoriei și nevoia imperativă de a le transmite copiilor noștri sentimentul siguranței, or doar noi putem face asta cu adevărat. Doar nouă ne stă în puteri să le dăm confortul mental pentru a deveni adulți fără sechele.
Rachel Taparjan a adus pe ecrane istoria unor generații de copii uitați, copii răsfirați în întreaga lume, care au rămas cu identitatea destrămată și cu un gol imens în inimi, iată de ce cred că este un film de văzut în mod obligatoriu, măcar pentru a le face dreptate celor uitați.
Disponibil în cinematografe din 13 noiembrie.
