Naza (2026)
Regia: Yuval Abraham, Rachel Szor
‘Naza’, documentarul realizat de israelienii Yuval Abraham și Rachel Szor, este unul dintre acele filme despre care foarte multă lume are o părere, dar care a fost văzut de foarte puțini spectatori. Am reușit în fine să-l văd și acum pot împărtăși opiniile mele. Este fără îndoială un film curajos în contextul israelian și un film care nu se ferește să creeze controverse. Un film care dorește să pună întrebări, însă nu cred că acestea țintesc unde ar fi cazul. În schimb, cred că este un film cu multe probleme de credibilitate, de etică jurnalistică, de oportunitate în alegerea momentului și a modalităților de difuzare și mai ales de profunzime în analiza și prezentarea contextului în care au loc evenimentele descrise.
Din cele vreo 80 de minute de proiecție, doar vreo două sau trei la început menționează evenimente care au declanșat războiul din Gaza. Masacrul plănuit și executat de teroriștii Hamas, asasinatele, violurile, torturile și răpirea de ostateci din rândul populației civile israeliene sunt amintite pentru a fi apoi complet uitate. Cuvântul ‘terorist’ nu este menționat, cred, deloc. Ceea ce urmează este o serie de interviuri cu 24 de personaje neidentificate care susțin că sunt militari sau specialiști lucrând cu armata israeliană, fară a se menționa gradele sau funcțiile acestora. Interviurile – filmate artistic pe acoperișuri din centrul orașului Tel Aviv – ar fi avut loc intre 2023 și 2025. O singură scenă prezintă câteva secunde de alarmă aeriană din miile de atacuri cu rachete trimise de Hamas și aliații lor în această perioadă. O singură dată este menționat în treacăt faptul că sute de ostateci civili răpiți de Hamas erau încă prizonieri în temnițele subterane ale teroriștilor. Câteva secvențe prezintă fragmente disparate din discursuri ale lui Netanyahu sau fragmente din știrile canalului 12 israelian (preferat se pare de realizatori dintre toate canalele de știri), dar niciun comentator (mascat sau nu) nu este chemat să explice scopurile acțiunilor armatei israeliene. Dreptul la replica se pare că nu face parte din arsenalul jurnaliștilor care au realizat filmul.
Mărturiile anonimilor mascați care au dat interviuri pot fi grupate în trei categorii: calculul victimelor colaterale care ar fi bazat pe algoritmi folosind Inteligența Artificiala (existența însăși a acestor criterii de decizie ar fi un argument contra acuzațiilor de genocid); tiruri contra unor civili care se abăteau de la culoarele permise pentru a avea acces la ajutoarele alimentare (mi s-a părut foarte puțin credibil, tocmai teroriștii fiind cei care foloseau aceste metode); metode de propagandă pentru a-i discredita pe cei care furnizau informații organizațiilor străine (afirmație foarte neclară, care apare doar spre sfârșit). Aproape niciuna dintre acuzațiile aduse în film nu mi s-au părut credibile. Experții în informații din film folosesc un limbaj simplist și dacă sunt personaje reale propabil că nivelul lor de responsabilitate era minim. Nu este clar ce îi motivează să discute cu un jurnalist pentru un film finanțat de un ziar străin, pentru că niciunul dintre cei intervievați, poate cu o singură excepție, nu pare să aibă vreo îndoială sau să fie motivat ideologic. Iar dacă militari fiind au primit ordine care sunt contrare normelor etice ale armatei, de ce nu s-au adresat superiorilor lor sau presei israeliene?
Sper că filmul va fi difuzat și în Israel și spectatorii israelieni își vor putea forma propriile opinii. Nu vreau să mă alătur corului de condamnări la adresa realizatorilor filmului. Cred că orice critică este binevenită când este fondată și argumentată, chiar și în timp de război, respectând normele care asigură siguranța luptătorilor, dar sincer, nu le înțeleg intențiile. Pentru cine au făcut acest film? Dacă este destinat publicului israelian, de ce nu a fost întâi distribuit în Israel? Exista cel puțin patru canale de televiziune și numeroase altele pe Internet care publică reportaje critice la adresa politicii guvernamentale și a eficienței armatei. De ce întâi la Veneția și în lume – doar pentru premii și pentru cele 24 de minute de aplauze? Gravă mi se pare neacordarea dreptului la replică. Filmul nu include niciun punct de vedere diferit, nicio reacție a armatei la faptele descrise în film. Au fost solicitate reacții și nu s-a primit răspuns? Obiecția cea mai importantă din punctul meu de vedere este însă ținta criticii. Armata israeliană, cu sutele de mii de luptători și cu experții ei, nu este principala responsabilă pentru greșelile comise înainte de 7 octombrie, la 7 octombrie și după 7 octombrie 2023. Întrebările și criticile trebuie îndreptate în primul rând spre eșaloanele politice de la vârf. În fine, ‘Naza’ omite prezentarea contextului – a celui istoric și a celui de actualitate. Mă îndoiesc că juriul de la Veneția și majoritatea spectatorilor care au văzut sau vor vedea filmul în lume au înțeles sau vor înțelege ceea ce se vede pe ecran în absența contextului. Israelul se află într-un război care se poartă și pe teren cu arme și cu muniții, dar și pe plan propagandistic cu imagini și cu cuvinte. Riscul de a furniza argumente inamicilor în războiul propagandistic este echivalent cu riscul de a le furniza arme și muniții. Realizatorii doreau probabil să pună o oglindă a realității în fața spectatorilor israelieni și din lume. Realitatea conflictului din Gaza este mult mai complexă. Un ciob dintr-o oglindă spartă nu poate reflecta decât o imagine strâmbă și incompletă.
