Am citit în săptămânile anterioare romanul „Ilaria sau drumul spre nesupunere”, apărut în 2026 la Editura Trei, despre care scriam: Scris cu economie de mijloace, dar cu un ritm alert, „Ilaria sau drumul spre nesupunere” este un roman despre maturizarea forțată, la o vârstă fragedă, a unui copil prins în conflictul dintre părinți. Un conflict care, dacă există, nu trebuie în niciun caz să implice copiii mai mult decât e necesar, chiar dacă trauma unui divorț există oricum. Este, așadar, și o poveste despre vulnerabilitate, chiar și despre loialitate, de vreme ce Ilaria rareori protestează, rareori vrea să evadeze, ba chiar își iubește părinții, vocea lor și felul lor de-a fi, indiferent de ceea ce se întâmplă sau de ceea ce i se spune. Așadar, un roman percutant, un road novel psihologic (dacă îmi este permisă formula), care rămâne cu tine și după ce ultima pagină s-a închis.”
M-am bucurat că autoarea acestui volum, scriitoarea italiană Gabriella Zalapì, a avut amabilitatea să-mi răspundă câtorva curiozități, așa cum am ori de câte ori citesc un roman care mă surprinde și mă atrage:
– Ai spus că nu ai vrut să scrii o autobiografie, deși „Ilaria sau drumul spre nesupunere” pornește dintr-o experiență reală. Cât de mult trebuie să te îndepărtezi de propria viață pentru ca ea să poată deveni literatură?
Așa cum spunea Fellini: „Sunt un mincinos foarte sincer”. Pentru mine, acest citat surprinde perfect spiritul în care am scris Ilaria. Am încercat să povestesc ceea ce se află în spațiul dintre Ilaria și tatăl ei. Pentru a face acest lucru, a trebuit să mă distanțez de evenimentele și emoțiile reale, rămânând în același timp aproape de anumite fragmente ale amintirilor mele. A trebuit, de asemenea, să mă îndepărtez de „ceea ce s-a întâmplat cu adevărat”, pentru a-mi proteja viața privată și pentru a-mi permite să lucrez ca un artizan, modelând romanul prin vocabular, punctuație, tăceri și construcție dramatică.
Pentru mine, sinceritatea în ficțiune nu înseamnă neapărat fidelitate față de fapte; poate însemna găsirea unei forme care să facă posibil adevărul emoțional.
– În literatura contemporană se vorbește foarte mult despre autoficțiune și despre „povești adevărate”. De ce crezi că cititorul de astăzi este atât de fascinat de ideea că ceea ce citește i s-a întâmplat cu adevărat autorului?
Nu știu!!! Poate că ar trebui să ne întrebăm mai întâi ce înțelegem printr-o poveste „adevărată”. Scrierea unui roman bazat pe amintiri presupune în mod inevitabil ficțiune. Pentru mine, cel mai mult contează complexitatea poveștii și capacitatea ei de a mă deschide către o altă realitate, către o altă situație, fără a o simplifica.
Uneori mă întreb ce rol joacă voyeurismul și dacă acesta nu a devenit o caracteristică definitorie a vremurilor noastre.
Ce căutăm atunci când privim în viețile altora și unde se termină curiozitatea noastră și începe intimitatea lor?
– Ai scris romanul în limba franceză, pentru că a spus undeva că această limbă ți-a oferit distanța necesară de limba italiană, „limba rănii”, pentru a scrie. Ce s-a întâmplat când romanul a fost tradus în italiană (în acest an, de altfel) și a trebuit să te întâlnești din nou cu povestea în limba în care s-a petrecut?
Când am citit pentru prima dată versiunea italiană, am fost profund emoționată. Apoi am lucrat cu Elena Cappellini, traducătoarea, iar discuțiile noastre s-au concentrat în principal asupra vocabularului, sonorităților și dialectelor. Este foarte creativă. Din păcate, pentru că nu vorbesc română, nu pot evalua direct traducerea Roxanei Zaharia, dar îmi imaginez că a abordat-o cu aceeași creativitate, deoarece am discutat chestiuni similare. Toate acestea m-au readus la scris în sine și la conștientizarea faptului că este o adevărată meserie.
– Ce înseamnă Nadia Comăneci pentru naratoarea-copil, ce înseamnă pentru autoare? Te întreb asta – deși poate întrebarea se repetă în interviurile românești – că noi suntem și foarte mândri în privința Nadiei, dar și foarte curioși cum o privesc străinii?
Nadia a fost eroina copilăriei mele, un simbol al îndemânării și al autocontrolului. Am practicat și eu gimnastica și știam cât de mult trebuie să fi muncit pentru a ajunge la acel nivel. Astăzi îmi dau seama cât de nesupusă a fost pentru vremea ei și ce riscuri și-a asumat pentru a-și păstra echilibrul psihic. Într-un mod foarte diferit, văd acum că Ilaria și Nadia au și alte lucruri în comun, dincolo de gimnastică.
Cred că Nadia a ajuns să simbolizeze o tânără foarte curajoasă, care a trăit în timpul dictaturii. Lola Lafon a scris o carte despre ea.
– Ilaria nu înțelege întotdeauna ce i se întâmplă, în timp ce cititorul adult înțelege mult mai mult. Ai urmărit deliberat această diferență dintre inocența copilului și luciditatea cititorului?
Da. Vreau ca cititorul să rămână activ, atras într-o situație în care propria imaginație să poată juca un rol și în care să-și poată imagina posibilele consecințe ale acesteia.
– Ai vrut să scrii neapărat un roman cu economie de mijloace, cum au spus unii recenzenți?
Cred că aceasta este o altă modalitate de a-i lăsa cititorului spațiu pentru propria imaginație.
– Cum erau timpurile în Italia anilor ’80? Mai romantice, mai sălbatice, mai lipsite de reguli?
În anii ’80, Italia era o țară profund divizată și tensionată. Acea perioadă, cunoscută drept Anii de plumb, a lăsat o cicatrice adâncă în memoria colectivă, o traumă ale cărei efecte se resimt și astăzi.
– Tatăl este destul de instabil, ba insuportabil, ba tandru cu fiica sa. Poate un copil să înceteze să-și iubească părintele care îi face rău?
Nu cred că un copil poate înceta să-și iubească părintele. Și tocmai acest lucru face ca ființele umane să fie atât de interesante pentru mine: suntem plini de contradicții.
– De ce ai ales nesupunerea ca formă de maturizare? Este momentul în care un copil începe să devină adult momentul în care învață să nu mai asculte?
Pe măsură ce un copil crește, nesupunerea poate fi uneori mai mult decât un act de sfidare; poate reprezenta o primă manifestare a gândirii critice, un refuz de a accepta regulile fără să le pună sub semnul întrebării. Și în cazul adulților, gândirea neconvențională poate porni de la un impuls asemănător, de a rezista lucrurilor considerate de la sine înțelese. Totuși, simpla nesupunere nu ne transformă în gânditori critici. Poate că ceea ce contează este capacitatea de a transforma acest impuls de împotrivire într-o punere sub semnul întrebării, bine chibzuită, a autorității, a convențiilor și chiar a propriilor noastre convingeri.
– La pag. 142, ne este relatată o rețetă – se pune „pasta de roșii la uscat. Am zdrobit cocoloașele cu degetele și am întins un strat subțire de pastă pe scânduri. Apoi am presărat sare peste marea aceasta sângerie și am acoperit-o cu o pânză foarte subțire. O lăsăm să se usuce așa trei sau patru zile, e pentru sosul concentrat de roșii”. Asta e toată rețeta sau știi mai multe amănunte? Românii sunt amatori de tot felul de rețete, mai ales pentru iarnă!
Mă bucur să aflu asta!! Cred că ar trebui să sterilizați recipientele în care urmează să conservați alimentele!
Aveam în jur de zece ani. Am descoperit magia lecturii cu Contele de Monte-Cristo.
– Dacă Ilaria ar fi putut să vă pună astăzi o singură întrebare despre ceea ce i s-a întâmplat, ce credeți că v-ar întreba?
Chiar s-au întâmplat toate acestea???
– Mulțumesc, Gabriella , mulțumesc și Editurii Trei!
(Fotografii: Editura Trei; pagina de facebook FILIT Iași 2026.)
