Pe 27 august 2026, eu și Codruț Constantinescu am avut-o invitată la Câmpina pe Ana Blandiana, într-una dintre cele mai reușite seri culturale pe care le-a avut acest oraș, prilej cu care am discutat despre volumul „Poate poezia salva lumea?”, apărut la Editura Humanitas în anul 2025, care reunește 36 de interviuri luate de jurnaliști străini între 2008 și 2025, într-o perioadă în care poeta română primea pe merit o mulțime de premii și o recunoaștere importantă pe plan mondial. Interzisă de trei ori în perioada comunistă (prima dată în adolescență, fiind considerată fiica unui dușman al poporului), ea a devenit un simbol al rezistenței prin cultură în anii ’80 și apoi un simbol al societății civile în anii ’90, pentru a reveni la literatură după 10 ani de implicare publică. După o carieră literară de o viață, interviurile sale fac lumină asupra felului în care concepe fie poezia (ca într-o transă supranaturală), fie proza sau eseurile (calculată, ca un scriitor veritabil), este convinsă că libertatea e mereu o țintă de atins, dar mai complicată după ce o ai, povestește despre tinerețe și pasiunea pentru poezie în timp ce este extrem de revoltată de ascensiunea extremismului, a concepțiilor corectitudinii politice și cancel culture.
– Așa cum spuneți și în precizările de la începutul cărții, această carte de interviuri poate fi interpretată chiar ca și un portret al dvs. Cât de exact este acesta și cât de actual? (Primul interviu din volum este din 2008, de acum, iată, 18 ani!)
Este actual pentru că 18 ani este un termen insignifiant în desfășurarea unei personalități, dar și pentru că eu nu fac parte dintre cei care s-au schimbat prea mult de-a lungul timpului. Dimpotrivă, a rămâne mereu eu însămi, opunându-mă și oportunismelor și oportunităților, mi s-a părut întotdeauna o formă de demnitate.
– Vă supără vreodată vreo întrebare dintr-un interviu? Fie prin impolitețe, fie prin repetiție (toată lumea vă întreabă, probabil, ce este poezia)?
Mă supără doar lipsa de profesionalism, cei care pun întrebări fără să cunoască în fapt nici tema discuției, nici persoana căreia i se adresează.
– Mai poate cultura să opună ceva ideologiei, manipulării, prostiei, cinismului și degradării morale?
Da, ea poate opune totul, se poate opune pe ea însăși, ceea ce este de altfel tot ce poate fi opus eficient șirului de trăsături negative ale lumii prezente, care în lipsa progresivă a culturii se degradează din ce în ce mai amenințător.
– Care e diferența dintre literatura scrisă în comunism și literatura scrisă în libertate (inclusiv libertatea cuvântului)?
Importanța pe care prima o avea în societate, atât prin felul în care puterea încerca să o cucerească, cât și prin felul în care cititorii o citeau și respirau prin ea ultimele molecule de libertate.
– Ați afirmat că literatura poate fi o formă de rezistență. Dar într-o epocă în care oamenii citesc tot mai puțin și consumă informația în fragmente de câteva secunde, mai poate literatura să aibă aceeași forță de rezistență?
Faptul că are tot mai puține șanse într-o societate în care analfabeții funcționali tind să devină majoritari nu pledează contra rezistenței prin literatură, ci pentru caracterul ei tot mai necesar.
– Ați avut vreodată sentimentul că unele dintre poeziile dumneavoastră au supraviețuit cenzurii tocmai pentru că cenzorii nu au înțeles ceea ce cititorii au înțeles?
Mi-e greu să răspund hotărât la această întrebare pe care mi-am pus-o și eu în numeroase rânduri. Ineficiența cenzurii putea fi uneori nu doar o formă de incultură, ci și o formă de oboseală.
– Sunteți îngrijorată de ascensiunea extremismului, de deteriorarea democrației în ultimii doi ani?
Da, iar îngrijorarea mea nu se referă doar la țara noastră, ci la întreaga Europă și la întreaga lume. Valul de ură, prostie și violența care pare să crească și să cucerească electoral țară după țară ne împiedică să mai spunem „ca la noi la nimeni” (o formulă de care am avut întotdeauna oroare) și să nu ne așteptăm la nimic bun pentru viitor.
– La aproape 40 de ani de la revoluție, a învățat oare poporul român să fie liber?
Nu.
– Ați cunoscut o lume în care cenzura îți putea interzice un poem. Astăzi nu mai există acea cenzură oficială, dar există algoritmi, rețele sociale, presiunea grupului și autocenzură. Credeți că omul contemporan este mai liber să spună ce gândește sau doar are impresia că este?
Schimbarea care s-a produs, pe parcursul istoriei în care s-a desfășurat destinul meu, nu a constat doar în dispariția cenzurii, ci și în dispariția încăpățânării oamenilor de a-și apăra libertatea. S-a produs o slăbire, o degradare a condiției umane. Și nu numai la scriitori sau intelectuali. Țăranii care în anii ’50 ai secolului trecut fugeau în munți refuzând colectivizarea si optau pentru libertate cu prețul vieții erau făcuți dintr-o substanță infinit mai puternică decât urmașii lor de azi care se exprimă agramat pe rețelele de socializare. Este destul să privești în muzeul de la Sighet fotografiile celor dintâi, făcute la securitate, după ce au fost închiși, de o tulburătoare frumusețe prin mândria de a se fi împotrivit, ca să te gândești că este vorba de un alt popor.
– Și ultima întrebare: dacă ar trebui să păstrați pentru generația care vine după noi un singur lucru — un poem, o carte, o amintire sau o valoare — ce ați alege și de ce?
Fraza „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
– Mulțumesc.
