„rămâne ce e bun din mine”, de Cătălin Stanciu
Editura Cartex, București, 2026
rămâne ce e bun din mine, recentul volum de poezie al lui Cătălin Stanciu, a apărut în anul 2026, la editura Cartex și reprezintă un demers poetic intens, al corporalității și al imediatului cotidian, marcat de un existențialism al concretului. Cătălin Stanciu conturează o poezie frustă, dezinhibată și profund corporală, fără a apela stereotipic la clișee ale senzualității sau scabrosului. Reflecțiile legate de precaritatea corpului uman sunt completate de o viziune existențialistă, sugerând deznădejdea poetului privind actul creației sale, iar poezia în sine pare să devină un act specific ratării.
rămâne ce e bun din mine este un volum al rezilienței în fața fragilității corporale, care urmărește situațiile descurajante din spațiile de spital și din vecinătatea acestora, păstrând pe parcursul întregului volum un ton lucid și sobru. Poezia care deschide volumul, intitulată în fața morții, este una directă, dezvrăjită de orice idealizare estetică și redă, aproape cinic, ceea ce rămâne din toate straturile identitare și sociale care compun existența individului după moarte, adică nimic. Corpul asemenea unei clădiri în ruină, urmează să fie prădat de ceea ce mai poate fi salvat și refolosit în vederea perpetuării sau îmbunătățirii altei vieți; următoarele versuri sunt sugestive pentru sentimentul de insignifianță care îl cuprinde pe poet: „Trupul/ o clădire incendiată/ din care fiecare recuperează/ ce mai poate fi folosit./ Restul/ în focul gheenei/ unde este/ pânsul și scrâșnirea dinților/ Din tot ce ai fost sau ai sperat să fii/ nu mai rămâne/ nici tatăl,/ iubitul,/ psihologul,/ nici poetul/ ci doar câteva organe sănătoase/ ce pulsează/ în alt trup.” (p. 12-13).
Un alt element specific expresiei poetice a lui Cătălin Stanciu este apelul la ironie și autoironie, procedee pe care le folosește atât din postura de poet, cât și din cea de psiholog, profesia principală a autorului, ilustrând detașare față de ambele perspective. Starea de sănătate precară, amenințarea constantă a declinului ultim, precum și ecoul sălilor de spital străbat asemenea unor fantasme poeziile volumului, din interiorul cărora pare să mai răzbată doar scrâșnetul îndârjit al dinților poetului căruia moartea i se pare neverosimilă: „Nu se poate/ ca sistemul meu cardiovascular/ să aibă umor negru/ și/ să mor ca prostu¢ (p.14). Boala nu inhibă, totuși, reflecția și meditația asupra trecutului, a cărui consistență pare să se descompună sub presiunea incertiudinii medicale. Perspectiva dispariției totale este întrevăzută în momentele de criză și de maixmă tensiune: „Sunt o cicatrice a trecutului/ care țipă în loc să tacă,/ un mușchi ce nu se mai leagă de os/ nu sunt tăcere/ doar lamentabilă rupere/ cu pieptul deschis” (p. 16).
Relațiile interumane devin pentru individ câmpul de bătălie dintre el însuși și neputințele fizice, formulele terne de împăcare nemaifiind suficiente pentru a compensa pentru absență sau indisponibilitate. Reabilitarea mult prea târzie nu mai oferă salvare, iar bolnavul rămâne cu singura consolare, aceea de a scăpa pentru moment de frica de moarte. Poezia Nu mă plâng este sugestivă pentru poziția de secundaritate în forfota vieții de care suferă bolnavul, pentru care reabilitarea pare să vină mereu mult prea târziu: „nu mă plâng/ când teama de moarte dispare/ viața/ devine absolut minunată./ Mai greu/ este să-i faci pe cei care te iubesc/ să te înțeleagă/ că nu e nimic personal/ că nu este vorba de ei/ (cu doar câțiva ani în urmă/ a fost vorba doar despre ei/ mereu despre ei)/ să-și așeze-n în minte/ că pentru tine/ nu mai contează să le arăți că-i iubești/ după așteptările lor.” (p. 23).
Derularea episoadelor din cadrul spitalului par să fie realitatea inteligibilă a bolnavului, care reflectă asupra frumuseții și inefabilului vieții exterioare. Iubirea, tandrețea și atenția revin ca singurele revelații semnificative asupra sensului vieții, dar accesarea acestora devine un ideal îndepărtat pentru cel al cărui corp devine necunoscut. Înaintarea în volum presupune, mai degrabă, un exercițiu existențialist, starea psihică a bolnavului vădind din ce în ce mai multă deznădejde și resemnare, pentru ca în final, după îndelungi periple prin incertitudine să îndemne, aproape nietzschean, la angrenarea în propria viață. Îndemnul la trăire nu este separat de îndemnul la scris și creație după cum este sugerat în poezia Nu te opri din scris: „nu te opri din respirat/ din înjurat/ din a face dragoste/ nu te opri/ din mers pe jos/ alergat după autobuz/ călărit/ caii verzi de pe pereți./ (…)/ Nu te opri din scris/ poemul ăsta/ deși corul din mintea ta/ îți spune/ că e la fel de irelevant ca tine.” (p. 49).
rămâne ce e bun din mine este volum lucid, reconfortant în răceala cu care tratează teme sensibile și profund umane. Respingând maniera sentimentală sau compătimitoare, acest volum îndeamnă, de fapt, la atenția asupra propriului corp și la impactul acestuia asupra celorlalți, în vederea descoperirii echilibrului și armoniei existențiale.
