„Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii”, de Cosmin Leucuța
Editura Humanitas, Colecția – Scriitori români contemporani, București, 2026
Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) s-a făcut remarcat în peisajul literar contemporan odată cu debutul său din 2013 cu romanul „Laptele negru al mamei”, urmat de volume precum „Hoodoo” (2018) sau „Numele altora” (2017). Evoluția sa arată o trecere de la structuri narative de tip road-novel către o proză scurtă mai densă și mai atent calibrată din punct de vedere stilistic, parcurs confirmat și de obținerea Premiului „Tânărul Prozator al Anului 2020” pentru cartea de față. Volumul „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?”, publicat inițial în 2020 la Casa de Pariuri Literare și reeditat ulterior la Editura Humanitas, reunește cincisprezece povestiri care construiesc o atmosferă unitară. Deși mizează pe un cotidian plat și evenimente aparent lipsite de o adâncime imediată, textele ascund o nostalgie discretă și meditații limpezi asupra sensului existenței, iubirii și morții.
Stilul lui Cosmin Leucuța se definește printr-un amestec eficient de realism aproape violent uneori și de o neașteptată candoare și duioșie. Apreciez faptul că stăpânește arta dialogului alert, natural, împrumutând tehnici specifice scenariilor de film. Universul său este unul eminamente citadin, populat de personaje care par să plutească într-o derivă morală sau existențială. Cu toate acestea, dincolo de pojghița unui realism uneori brutal sau ironic, scriitura sa ascunde un strat metafizic.
Capacitatea autorului de a închega aceste proze rezidă tocmai în structura de rezistență a textelor: nimic nu este lăsat la voia întâmplării, iar finalurile funcționează adesea ca niște răsuciri de perspectivă sau revelații neașteptate. Pe lângă controlul perfect al ritmului, volumul excelează pe nivelul estetic prin recursul la metaficțiune și autoreferențialitate. Într-o epocă în care textul reflectă tot mai mult asupra propriilor sale mecanisme de producție, Cosmin Leucuța folosește autoironia ca pe un filtru de deparazitare a clișeelor literare.
Un exemplu admirabil de contorsionare insesizabilă a textului îl reprezintă proza „De vorbă cu Petronela”, construită în jurul unui dialog de o cuceriotare naturalețe. Aici, personajul masculin (un alter-ego transparent al naratorului) și cel feminin ajung să critice virulent chiar volumul pe care cititorul îl ține în mână: „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?” Personajele reclamă faptul că volumul premiat ar fi vinovat de prea multe pasaje pline de scene erotice, acuzând o exploatare sufocantă a sexualității și lansând reproșul că autorul ar scrie „numai despre sex”, o capcană interpretativă pe care textul însuși o demontează cu autoironie. Prin această ingenioasă punere în abis, scriitorul chestionează mecanismele de receptare, ipocrizia etichetărilor superficiale și statutul operelor premiate care par să nu mai suporte discurs critic real. Mai mult, secvența deschide calea unui fenomen fascinant de intertextualitate internă sau auto-intertextualitate: textul refuză să rămână izolat între granițele acestei cărți, funcționând în prelungire directă cu o altă operă a autorului. Personajul Petronela migrează în timp și spațiu literar, reapărând ca o punte structurală directă în volumul din 2024, „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni”, unde prima povestire poartă titlul explicit „De vorbă cu Petronela – partea a treia”. Prin acest procedeu metaficțional, Cosmin Leucuța își transformă scrierile într-un organism fluid, demonstrând că firele narative și obsesiile sale tematice nu se opresc niciodată la ultimul punct al unui singur volum.
Și bineînțeles că m-a amuzat analiza succintă a literaturii române recente și contemporane și subiectele de care abuzează scriitorii, de la sentimentul nostalgiei până la plasarea acțiunii în perioada comunistă și implicit critica acelor vremuri. La o analiză atentă, dincolo de reproșurile personajelor autoreferențiale, sexualitatea în carte nu este niciodată gratuită sau pur anatomică, devine un vehicul pentru teme mult mai importante: atașamentul, violența psihologică sau fizică, iminența morții și o sfâșietoare nostalgie.
Autorul pune sub lupă ipocrizia standardelor noastre morale prin intermediul unor micro-narative percutante. Să ne oprim, de exemplu asupra poveștii starletei porno („Porno”, pp. 222-253). Una dintre cele mai puternice proze ale volumului care urmărește o actriță din industria pentru adulți care face eforturi pentru a-și crește singură copilul. Miza prozei se concentrează pe stupoarea absolută a partenerului ei de film, de pe set, în momentul în care află că această femeie este mamă, și încă una extrem de grijulie. Discrepanța frapantă dintre imaginea publică și realitatea privată scoate la iveală ipocrizia bărbatului, cumva rezumă opinia publică a societății noastre vinovată de misoginism. Acesta critică natura profesiei lor și o consideră degradantă doar când o reflectă asupra genului opus și, mai ales, asupra ideii de maternitate.
Iarăși m-a amuzat și impresionat dilema gangsterilor melomani, proza care deschide volumul, „Autotune”, în care Cosmin Leucuța creează o atmosferă ce amintește de cinematografia lui Quentin Tarantino, doi asasini plătiți (gangsteri) amână momentul execuției victimei lor pentru că preferă să se piardă într-o discuție aprinsă și spumoasă despre muzica pop. Aici, platitudinea cotidiană și absurdul se întâlnesc și creează din nou umor, dar apreciez și modul în care se sugerează faptul că violența coexistă cu unele dintre cele mai inocente sau ridicole pasiuni umane.
Și iarăși am fost plăcut surprinsă de modul în care textul pare să meargă într-un sens concentric. Faptul că proza despre rememorarea unor amintiri și plimbarea prin cartierul natal, unde personajul își revizitează, printr-o simplă plimbare pe străzile vechi, anii de glorie și iubirile apuse („Copaci înalți”, pp.50-82 ), este plasată imediat după dialogul cu Petronela, mi se pare de o ironie sublimă. În dialogul cu Petronela, personajul masculin, care este scriitor, spune că simte nevoia să se reconecteze cu trecutul său, dar totodată taxează critic apetența autorilor români contemporani de a specula sentimentul de nostalgie. Ceea ce începe ca o suită de amintiri comune se transformă treptat într-o analiză a curgerii ireversibile a timpului.
Prin aceste fire narative, Cosmin Leucuța explorează modul în care avem permanent așteptări de ordin moral extrem de ridicate de la celălalt, așteptări pe care noi înșine nu le putem atinge în propria existență. Analizându-ne însă propria poziție în lume, găsim mereu justificări, ne inventăm circumstanțe atenuante și ne mințim, cu o seninătate complice, că suntem excepția de la regulă.
În ciuda faptului că sexualitatea ocupă un loc vizibil, ceea ce răzbate cu adevărat din paginile cărții este un sentiment profund al unui sfârșit continuu. Unde apare în text „sfârșitul lumii” și ce semnificație are el? Titlul însuși, „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?”, lansează o interogație nu atât despre o apocalipsă cosmică, biblică sau ecologică, cât despre sfârșitul microscopic al lumilor interioare.
Sfârșitul lumii se produce la Cosmin Leucuța atunci când o relație se destramă definitiv în tăcere, când inocența unui copil este alterată de impactul predictibil cu lumea adulților sau când iluziile tinereții se evaporă într-o după-amiază banală de provincie. Semnificația acestui laitmotiv este legată de conștientizarea faptului că ceva inefabil s-a pierdut. Personajele simt o schimbare radicală a lumii lor, o pierdere definitivă care nu mai poate fi recuperată, ceva ce refuză să se lase numit sau conceptualizat. Nu știm cu certitudine dacă este vorba despre puritatea pierdută sau despre prăbușirea sensului, dar această „frumusețe apocaliptică” (așa cum o numea Andreea Răsuceanu) oferă volumului o coeziune extraordinară.
Volumul nu moralizează, ci radiografiază, pare că pune oglinda în fața cititorului, forțându-l să-și recunoască propriile ipocrizii și mecanisme de auto-amăgire. Din punct de vedere estetic, Cosmin Leucuța reușește o performanță notabilă: transformă proza scurtă dintr-o simplă suită de exerciții stilistice într-un organism viu, unitar, capabil să transmită o emoție de o mare densitate.
„Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?” este o carte densă, inconfortabilă pe alocuri din cauza durității și cruzimii sale, dar extrem de umană prin duioșia și nostalgia care mocnesc în subteranele ei.

