Dexul definește substantivul “panama”/”panamale” în felul următor: “afacere frauduloasă de mari proporții, escrocherie în stil mare”, și, ca să nu credeți că e doar o coincidență de nume, mai face și precizarea:”din n. pr. Panama”. Adică asociază fără echivoc escrocheria, cu țara pe care tocmai am vizitat-o.
Realitatea de la fața locului, chiar dacă poate pentru unele din situațiile pe care le descriu mai jos nu bate Dex-ul, a fost una pe care-ar fi bine s-o știe tot omul, înainte să-și petreacă o vacanță sau să se expatrieze in Panama (aceasta fiind una dintre destinațiile la modă de aici, din State, pentru retragerea la pensie).
Abia aterizați pe Tocumen, aeroportul international panamez, și formalitățile îndeplinite, inclusiv plata mașinii închiriate, promisă pe internet cu incredibilul 10$ care la fața locului era credibilul 60$/zi, iată-ne ajunși în parcul de mașini de la Rent A Car, pe-o căldură umedă, tropicală. Agenta iese din aerul condiționat al biroului ei, ca să ne dea în primire mașina. Ciudat. Ca să iasă în aerul înnăbușitor, văd că-și pune-o haină groasă urâtă, de postav gri, cu ecusonul agenției la vedere, peste bluza subțire de vară cu care stătuse înăuntru. Am întrebat-o dacă nu-i era cumva cald în loc de frig. Mi-a zis că are ordin de la șef să se îmbrace când iese-afară, fiindcă se dorește ca noi, clienții, să nu uităm cum arată uniforma agenției atunci când va fi să restituim mașina. La început n-am înțeles prea bine, așa că, amabilă, ne-a împărtășit temerile locale, de ultimă oră. Scenariul care se dorește prevenit de către agențiile panameze, sătule de furturi de mașini, este unul hilar, care dă o prima impresie de tot râsul despre țara lor, de cum ajungi.
În ziua restituirii mașinii, clientul american, corect și punctual, se prezintă așadar cu o mașina-n bună stare, impecabil spălată, așa cum scrie în contract, la poarta parcului de mașini închiriate, grăbit să prindă avionul de-ntors acasă, dar desigur încrezător în drumul lin al evenimentelor în viața lui civilizată. Viață cam monotonă, când disciplina și corectitudinea sunt mereu prezente. Cineva, o persoană lipsită de uniforma reglementară, sau cu o uniformă contrafăcută, de profesie hoț de mașini, se postează frumușel la poarta parcului agenției, și îl oprește pe turistul inocent, invitându-l reverențios să coboare din mașină, poate chiar îl va dojeni puțin, în cazul în care turistul, cu capu’-n nori, va fi uitat să facă plinul de benzină, poate îi va pretinde și niscaiva dolari pentru asta, de ce nu, va inspecta superficial mașina, râzându-și în barbă, și, cu cheile în mână, îi va zice turistului nostru “bine, poți pleca, e totul în regulă, noroc și drum bun, na valizele!”, și-apoi, odată clientul plecat, hoțul își va potrivi mai bine pălăria panama pe cap, își va pune ochelarii de soare, își va admira puțin mutra în oglinda retrovizoare, va apăsa pedala de accelerație pân’ la fund și dus va fi spre cele șapte zări, cu mașină cu tot, lăsând în urmă sunetele unei rumbe frenetice de la radioul dat mai tare. Cazuri deloc ieșite din comun în această țară a… panamalelor. Noi n-am pățit asta, dar cu dezorganizarea lor, la predarea mașinii am avut 15 minute de degringoladă, pentru că nu era clar deloc unde și cui trebuia predat vehiculul. Cu ceva ghinion și fără acea o conversație la plecare dintre mine și agentă, am fi putut da și noi peste o panama. Ei se bazau pe memorarea de către clienți a uniformei agenților de la închirieri.
Paradoxal, deși se numesc „pălării panama”, aceaste invenții uluitoare, create dintr-o țesătură din paie care poate avea 6000 de ochiuri pe centimetru pătrat, nu au fost niciodată făcute în Panama. Ele au fost dintotdeauna rodul muncii tradiționale din Ecuador, țara vecină. Din cauza numelui, care logic implică fabricarea lor în Panama, ecuadorienii au rar parte de vreo apreciere pentru că au inventat și continuă să producă aceste pălării faimoase. La Expoziția Universală de la Paris din 1855, catalogul nu menționa Ecuadorul ca fiind țara producătoare a acestor pălării, foarte apreciate de căutătorii de aur, care traversau istmul Panama, pentru a ajunge-n California. Pînă atunci, ele încă se mai numeau pălării „Montecristi” sau „Toquilla”, dar cum ele erau achiziționate în Panama, numele lor s-a schimbat după locul de cumpărare, și nu după cel de origine. De la producător la ultimul negustor, această pălărie poate să-și mărească prețul, vândută și revândută, cel puțin de șase ori; un exemplar veritabil, care te poate ține o viață, este făcută dintr-o miraculoasă țesătură, prin care doar aerul trece, dar apa nu, și care, rulată, poate intra printr-o verighetă. Ea necesită uneori opt luni de muncă manuală, și poate ajunge să coste peste 1000 dolari, dar cum aici se interpun speculanții panamezi, prețul nu este doar o funcție a muncii depuse la realizarea unicatului. În fotografiile făcute in 1906, vizitând Canalul Panama, Roosvelt apare cu un fino, ceea ce întărește numele impropriu dat acestei pălării, a cărei reputație se atribuie pe nedrept statului Panama. Astăzi comerțul panamez profită de pe urma acestei confuzii, probabil inițial involuntară, și continuă să facă profituri din vânzări la suprapreț. Vânzători la mese pliante ori în buticuri de lux din Dubaiul Americii Latine, te vor zăpăci cu prețuri obraznice pe imitații de pălării panama. Uf, ce panama!
Panamezii denunță corupția de proporții, inegalitățile imense dintre nivelurile de viață ale oamenilor și arestările polițienești arbitrare. În aprilie 2016, un consortium de jurnaliști dădeau la iveală lumii întregi scandalul Panama Papers. Revelațiile aduse de arhivele cabinetului avocățesc panamez Mossack Fonseca au adus la lumina zilei existența societăților-paravan deținute de numeroase personalități internaționale, care le utilizau pentru albirea banilor și evaziune fiscală. Acest scandal la scară planetară a făcut ca Panama să aibă reputația unui paradis fiscal.
Au fost implicate nume ale unor personalități politice din Anglia, Malta, Rusia, Azerbadjan, Argentina, Arabia Saudită, China, iar reverberații ale acestui scandal s-au făcut auzite la timpul respectiv și în România: Frank Timiş – cel cu Roşia Montană, Corneliu Iacobov, Ion Ţiriac, care şi-a trecut toată averea printr-o fundaţie din Panama şi o serie de offshore-uri din Cipru sau Elan Schwartzenberg – care ar fi primit 19 milioane de euro într-un cont din Lichtenstein şi a înfiinţat mai multe companii-ecran la casa de avocatură Mossack Fonseca.
Tâlhăria este un fapt obișnuit în capitala acestei țări, în care adresele nu se folosesc și unde nu este recomandabil să te pierzi. Sunt cartiere în plin centru, cu străzi în paragină, cu gropi, cu locuințe insalubre, în care cu greu îți poți imagina că locuiesc oameni. Și altele, unde la capătul lor veghează polițiști, cu vile opulente, albe, și pavaj mozaicat. Clasa de mijloc, atât cât o fi existând, în majoritate formată de cei care lucrează pentru Canal, locuiește în blocuri decente, apărate de gratii, până sus, la balcoanele de la etajul patru. Teama de maimuțe? Pozele sunt dovada că ce spun nu-i panama.
