„Abel”, de Alessandro Baricco
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2026
Traducere din limba italiană de Gabriela Lungu
Cu o licență în filosofie și studii în domeniul artelor muzicale, Alessandro Baricco reușește să împletească, în cel mai apreciat roman al său, întreaga disponibilitate creativă, oferind, în cheie metaforică și pe alocuri de un lirism reflexiv, o profundă lecție despre viață – cea de a te cunoaște cu adevărat pe tine însuți. Spațiul imaginar din romanul western „Abel” este cel al marilor singurătăți, pustiul prin excelență în care se simt transformările lăuntrice, unde oglindirea sinelui se produce grație acelui gol absolut ce creează locul perfect autocunoașterii. Deșertul din vestul sălbatic este un catalizator al devenirii lui Abel Crow, personajul principal al romanului ce se lasă condus de Maestrul său spre a cunoaște lumea dincolo de granița vizibilului și de ceea ce percep simțurile.
Narațiunea densă urmărește destinul pistolarului Abel redat aproape în întregime sub forma unui monolog interior, o convorbire intimă cu sine din perspectiva căreia cititorul își poate contura, mai ales la nivel afectiv, provocările prin care trece eroul romanului în drumul său periculos, împresurat de capcane, adesea, fatale, pentru a înțelege lumea și a o învinge fără arme. Iar în sprijinul său va veni Cuvântul – „aparența unui răsuflet, în latină spiritus, în greacă pneuma, considerat de Anaximene primul principiu al tuturor lucrurilor.” Aristotel, Platon, Spinoza, Hume sunt nume care îl vor însoți pe Abel Crow pe tot parcursul metamorfozei sale și acesta va aplica înțelepciunea vechilor filozofi pentru a da un sens nou vieții sale, apelând la metafizică pentru a se raporta la tot ceea ce el numea lume. Însă această lume primește, în rândurile romanului, un înțeles mai vast, devine un întreg substitut al lui Cain, al ideei de suferință, de pedeapsă în numele invidiei, de refuz al binelui și al căinței. Pentru Abel, lumea e o singurătate absolută, pustiul se simte atât în exterior, cât și în cele mai adânci zone ale ființei, iar lupta cu această lume crudă trebuie să capete o altă formă în afara de răzbunarea prin arme; Abel simțea că în interiorul său lupta poate fi câștigată alegând propria schimbare.
Figurile care îi vor marca existența sunt părinții – tatăl, pe care îl pierde în adolescență, mama pe care o descrie drept o „enigma dureroasă”, sora sa Lilith și frații săi, aleși de scriitorul italian ca purtători ai unor nume veterotestamentare: David, Samuel, Joshua, Isaac. Toți vor împărtăși aceeași singurătate sfășietoare pe care o resimte și Abel, chiar dacă sunt împreună în momente tensionate, mai ales atunci când doresc să își salveze mama de la moarte. Apelează la Abel și Lilith se bazează pe el, pentru că este pistolar, meseria lui este să omoare și salvarea mamei lor este moartea altor oameni; permanent, în roman, este o succesiune de moarte și viață, se implică una pe alta, rămâne în urmă moartea pentru că o viață merge mai departe. Acest plin și gol, înțeles ca existență și dispariție, urmărește confesiunile lui Abel când se raportează la momentele importante din viața sa: la experiența, precum o vibrație, a trasului cu arma, dar și a regăsirii iubirii. Aleluia este ființa care, pentru Abel, reprezintă modul în care se raportează la dragoste, este cea pe care el o descrie ca fiind „infinită”. Aleluia îl cunoaște în profunzime, îi intuiește stările și momentul de transformare în care se află și pentru care este pregătit să plătească prețul. Ei a avut curajul să îi mărturisească despre cele mai adânci gânduri ale sale: „m-am născut cândva pe marginea Neatinsului, când tatăl meu a tras cu pușca Sharps, iar eu am înțeles că felul meu de a crea va fi să dezleg misterul apăsând pe trăgaci.” Dar, la fel ca toate celelalte lucruri din viața sa, nici iubirea nu este statornică, se izbește de aceeași apariție și dispariție prin persoana lui Aleluia, pe care Abel o va căuta, în afară și în sine, și va sfărși tot față în față cu singurătatea absolută a pustiului vast și infinit care se întinde dincolo de granițele materiale și se continuă în universul său intim.
Din perspectiva pistolarului, cu o mânuire impresionantă a armei, Abel va fi îndrumat, de Maestru, spre a cunoaște lumea prin cuvinte, prin întoarcerea către sine: „eu am descoperit cuvintele târziu, cu mult după pistoale. Așa că mi s-a întâmplat să trăiesc lucruri mult mai subtile și mai complicate decât vorbele pe care le am la dispoziție pentru a le spune”. Pătrunderea în lumea ce pare interzisă, inaccesibilă celor de rând, o face prin intermediul înțelepciunii acelei bruja care îi demonstrează că linia fină dintre realitate și imaginar poate fi anulată prin accesul la infinit, la Neatins, iar el însuși a definit infinitul prin dragoste.
În final, romanul scriitorului Italian Alessandro Baricco reușește să introducă solitudinea ca personaj ce însoțește viețile celorlalte persoanje și rămâne ca un zid ce le va despărți până la capăt. Abel este fratele ce își dorește să de desprindă din vechea tradiție și să renunțe la armele sale mortale care îl conectau, la nivel subtil, cu victima. Misterele pe care le-a descoperit prin bruja i-au readus la lumina ideea că „suntem toți urmele celorlalți”, a înțeles că între oameni există o legătură subtilă și moartea unuia se revarsă asupra celuilalt, distrugând acel zid invizibil al singurătății. Transfomarea vine odată cu dorința de a renunța la pistoale, Maestrul său îl îmdrumă să sondeze în tenebrele morții și să practice o a doua naștere, căci el „încă nu s-a născut”. Prin povestea lui Abel, opera lui Baricco este și un alt mod de a reda un triumf asupra vieții, asupra ideii că transformarea nu este în relație directă de cauzalitate cu nimicnicia vieții, că posibilitatea de accedere către un nou nivel de înțelegere se află, până la urmă, în orice fel de persoană, dincolo de prejudecăți, iar important devine cel care îl va ghida pe doritor către schimbare. De cele mai multe ori, ghidul este chiar viața însăși:
„viața aleargă oricum, nu are nevoie de noi ca s-o facă. Aleargă din tată în fiu, în cele mai stupide gesturi, ca și în marile curbe ale istoriei, aleargă peste toți și în toate direcțiile. Noi nu prea putem mare lucru, face ea totul singură. Dacă vi s-ar întampla să o întâlniți să nu vă fie frică. Dați-i o mână de ajutor și bucurați-vă de spectacol.”
