„Fondul S sau pasărea Alicanto”, de Costin Gagu
Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2025
Perioada comunistă rămâne unul dintre subiectele la care literatura română revine constant, semn că memoria acelei epoci este încă activă și continuă să genereze întrebări. De la Sunt o babă comunistă! de Dan Lungu la Fantoma din moară de Doina Ruști, numeroși scriitori au încercat să recupereze, să înțeleagă și să reinterpreteze experiența comunistă.
În acest context se înscrie și romanul lui Costin Gagu, care se întoarce la anii ’50 pentru a examina relația dintre literatură, putere și memorie. Cartea se deosebește de toate celelalte, este prin faptul că alege ca personaje scriitori și lideri politici ai epocii. Defilează în paginile cărții, Petru Dumitriu, Henriettre Yvonne Sthal, Ion Vinea, Leonte Răutu, Iosif Chișnievski și mulți alții. De altfel, personajul principal este Petru Dumitriu, unul dintre scriitorii privilegiați ai regimului, dar și unul dintre cazurile cele mai spectaculoase de ruptură față de acesta. Romanul încearcă să ofere o explicație pentru această dezertare care a reprezentat un șoc în lumea literară a vremii.
Costin Gagu construiește această poveste pe o documentare atentă, iar aici se află unul dintre punctele forte ale romanului. Episoadele ficționalizate au în spate fapte, personaje și situații reale, astfel încât cartea poate fi citită în același timp ca roman și ca o incursiune într-o epocă în care literatura nu putea fi separată de ideologie. Nu este însă vorba despre o simplă reconstituire istorică. În spatele poveștii lui Dumitriu se află o întrebare mult mai largă: ce se întâmplă cu literatura atunci când puterea încearcă să controleze nu doar ceea ce scriitorii spun, ci și ceea ce societatea își amintește?
Romanul începe cu un interviu pe care Petru Dumitriu îl acordă unei teevizuni după 1990, în încercarea de a explica de ce a făcut acel gest, și, mai ales, de ce a ales să colaboreze cu autoritățile comuniste. După primul capitol, autorul părăsește convenția și trece la povestirea la persoana a treia, pentru a reveni la inteviu abia la final.
Cartea urmărește destinul lui Petru Dumitriu, de la studiile făcute în Berlin în timpul războiului, până la fuga sa din țară, alături de soția sa.
În paralel cu povestea lui Petru Dumitriu, romanul urmărește destinul Eleonorei, tânăra care ajunge să gestioneze fondul secret de carte. Firul ei narativ aduce o altă perspectivă asupra aceleiași realități. Dacă Dumitriu este scriitorul prins în relația complicată cu puterea, Eleonora reprezintă omul care intră în contact cu literatura ascunsă, cu cărțile care trebuie protejate și cu memoria care supraviețuiește în afara circuitului oficial.
În cee ace privește povestea lui Petru Dumitriu, mi-a atras atenția scena dintre Petru Dumitriu și Leonte Răutu, provocată de proiectul scriitorului de a alcătui o colecție de biografii ale contemporanilor. Este o scenă care se regăsește și în primul roman publicat de Petru Dumitriu în exil ”Ne înâlnim la Judecata de Apoi” și este interesant să vedem diferența de abordare.
La Dumitriu explicația este foarte simplă. Nu cu detalii, dar cititorul simte frica pe care o astfe de biografie o insufla potentaților vremii.
”Linia partidului se schimbă. Deși și imaginea trecutului se schimbă după noua linie. de asta nu îndrăznesc să își scrie memoriile – un trecut înghețat, fixat nu le convine” spune unul dintre personajele din ”Ne înâlnim la Judecata de Apoi”. Sau așa cum spunea Belu Zilber, ”În comunism nimic nu este mai greu de prevăzut decât trecutul”.
La Costin Gagu totul trebuie explicat pe larg
”Răutu se întoarse la birou și i se adresă preocupat.
– Problema nu este ceea ce găsești acolo, omule. Problema este ce nu găsești, asta trebuie să înțelegi! Hai să îți explic altfel. Știi câți oameni avea partidul în ’45? Petru se gândi o secundă.
– Milioane de oameni îmbrățișau ideile noi, nu!? Toată lumea știe.
– 800! Trânti Răutu. Gândește-te la numărul ăsta! Sigur, sunt oameni care și-ar fi dat viața pentru semenii lor… Voiteg, Chișinevski, Dej, Apostol, Marinescu, Luca… toți tovarăși de încredere, nu!?”
Scena este ușor neverosimilă și simți că explicațiile nu erau pentru personaj ci pentru cititor. Dumitriu scria pentru oameni care trăiseră acea lume și îi cunoșteau codurile. Gagu scrie pentru un cititor care, la câteva decenii distanță de comunism, are nevoie uneori să i se explice mecanismele acelui sistem. De aici și unele dintre dialogurile mai lungi, aproape didactice, în care personajele par să explice nu atât lucruri pe care le-ar spune în mod firesc între ele, cât lucruri pe care autorul vrea să le înțeleagă cititorul.
Aici, titlul romanului începe să capete o semnificație mai amplă. Fondul secret nu este doar un spațiu în care sunt păstrate cărți. El devine o imagine a memoriei clandestine, a lucrurilor pe care un regim le poate interzice, dar nu le poate distruge cu totul. Cărțile păstrate departe de ochii puterii devin, în acest sens, o formă discretă de rezistență.
Prin cele două fire narative, Costin Gagu reușește să construiască o imagine nuanțată a relației dintre literatură și ideologie. Fondul S sau Pasărea Alicanto nu transformă această relație într-o poveste simplă despre victime și călăi. Dimpotrivă, destinul lui Petru Dumitriu este interesant tocmai pentru că pune în discuție compromisul, privilegiul, frica și, în cele din urmă, ruptura.
Poate că acesta este și unul dintre motivele pentru care romanul merită citit: nu oferă doar o lecție despre comunism, ci ne obligă să ne întoarcem la întrebarea fundamentală despre libertatea scriitorului. Cât din literatură rămâne literatură atunci când puterea începe să dicteze ce poate fi spus? Și cât adevăr poate păstra o carte într-o epocă în care până și trecutul devine negociabil?
