„Nașul” de Mario Puzo
Editura Rao, București, 2023
Traducator: Daniela Trutia
Există cărți care descriu lumi și epoci, cărți care inventează lumi și cărți care modelează lumea pe care o descriu.
Prima categorie o reprezintă cărțile dedicate unui eveniment istoric sau unui mediu. Autorul nu inventează lumea, ci o observă și o descrie. Deși personajele sunt fictive, cadrul în care evoluează este înfățișat cu minuțiozitate. Așa sunt „Război și pace” – reconstituirea Rusiei din perioada războaielor napoleoniene, „Madame Bovary” – frescă a provinciei franceze din secolul al XIX-lea, sau „Fructele mâniei” – descrierea Americii din timpul Marii Crize Economice.
Cea de-a doua categorie cuprinde cărți din genul fantasy, SF, utopii sau distopii – „Stăpânul Inelelor”, „Dune” sau „1984”.
Cea de-a treia categorie este cea mai interesantă, pentru că, de regulă, cei care scriu astfel de cărți nu și-au propus de la început să schimbe lumea pe care o descriu. Și, totuși, se întâmplă. Așa a fost în cazul lui Arthur Conan Doyle, ale cărui metode de analiză deductivă au fost preluate de Scotland Yard, modificând definitiv modul de investigare a crimelor.
În această categorie se înscrie și romanul lui Mario Puzo, „Nașul”. După ce cartea și filmul au devenit adevărate fenomene culturale, mafioții reali au început să îi imite pe cei din ficțiunea lui Puzo – de la modul în care se îmbrăcau și se comportau în societate, până la apelativele folosite. Până atunci, șefii familiilor mafiote erau numiți boss, capo sau rappresentante. După Mario Puzo, s-a impus termenul de Godfather (Naș), care avusese până atunci doar o conotație religioasă. În interceptările telefonice realizate de FBI în anii ’70 și ’80, agenții au surprins membri ai celor Cinci Familii din New York folosind celebra expresie inventată de Puzo: „I’m gonna make him an offer he can’t refuse” („O să-i fac o ofertă pe care nu o va putea refuza”), un eufemism pentru șantaj și amenințare cu moartea. Sărutul mâinii ca semn de supunere totală față de Godfather a fost, de asemenea, un gest preluat de mafioții adevărați direct din ficțiune.
Cum a fost posibil ca un roman care, la vremea publicării sale, se dorea a fi doar unul comercial să aibă un asemenea impact și să stea la originea unui film care se duelează cu „Cetățeanul Kane” pentru titlul de cel mai bun film din istorie?
Să vedem mai întâi cum și de ce a scris Mario Puzo romanul. În 1969, anul apariției cărții, Puzo era autorul a două romane care se bucuraseră de succes de critică, dar nu îi aduseseră câștiguri financiare. Și cum din cauza jocurilor de noroc, avea datorii de peste 20.000 de dolari a acceptat propunerea editorului de a scrie o carte despre Mafie.
Subiectul devenise unul de interes național după ce Joe Valachi, un soldat din familia Genovese, decisese să vorbească în fața unei comisii a Senatului SUA de teama de a nu fi ucis în închisoare din ordinul șefului său, Vito Genovese. Până atunci, Mafia era considerată mai degrabă un mit sau o invenție a presei. În direct la televiziunea națională, Joe Valachi a spart omertà (codul tăcerii), a prezentat publicului harta celor Cinci Familii care controlau New Yorkul și a dezvăluit structura internă a rețelei. Presa a început să publice anchete extinse despre capii mafiei reale, care au devenit peste noapte figuri publice. Memoriile lui Valachi au fost publicate în 1968, în ciuda opoziției Departamentului de Justiție, devenind un best-seller uriaș.
De aici a pornit Mario Puzo. Pentru documentare, el nu s-a întâlnit cu niciun mafiot real, ci s-a folosit exclusiv de informațiile din presă și din transcripturile audierilor lui Valachi. În rest, a inventat. Și tocmai ceea ce a inventat a fost preluat de mafioții adevărați. De ce?
Până atunci existau foarte puține cărți de ficțiune care să aibă ca subiect Mafia. Cea mai cunoscută apăruse în Italia sub semnătura lui Leonardo Sciascia – „Ziua bufniței”. Scriitorul italian realizase un roman polițist și politic ce demonta complicitatea dintre autorități și Mafia din Sicilia. Puzo a făcut însă altceva: a scris întreaga poveste din interiorul sistemului. Membri Cosa Nostra au fost umanizați și prezentați ca o corporație de familie cu propria moralitate, ritualuri și ierarhii. Gangsterii au fost transformați din simpli infractori în personaje complexe și profunde.
Personajul central al cărții, Vito Corleone, este unul dintre cele mai puternice din întreaga literatură a secolului XX – și nu mă refer aici doar la cea americană. Acest lucru se datorează faptului că el răspunde unei nevoi psihologice profunde pentru mulți bărbați: aceea de a fi respectați și temuți, de a dispune de o putere relativ ocultă care survolează puterea oficială, politică și administrativă. Cartea se deschide cu o scenă emblematică în acest sens: statul a eșuat să-i facă dreptate fiicei lui Bonasera, iar acesta vine la Nașul, care nu oferă doar o răzbunare violentă, ci și o formă de „ordine” patriarhală. Don Vito reactivează imaginea arhaică a Tatălui Arhetipal sau a căpeteniei de trib: liderul care garantează siguranța totală a comunității sale într-o lume ostilă.
Dincolo de figura lui Vito Corleone, cartea urmărește transformarea lui Michael din copilul rebel, ce refuză să se implice în afacerile de familie, în cel care va prelua rolul de Godfather. Astfel, peste tema Mafiei se suprapune o cronică de familie și povestea convertirii unui erou în antagonist.
Pentru că și-a dorit o carte comercială, Puzo folosește o proză lipsită de înflorituri, orientată pe acțiune, intrigă rapidă, violență explicită și melodramă. Stilul este mai aproape de cel al unui jurnalism senzaționalist, conceput pentru gustul publicului larg. Volumul conține unele pasaje lungi cu descrieri îndoielnice ale unor episoade erotice sau detalii medicale irelevante pentru acțiunea generală. În schimb, ritmul este alert, iar decupajul aproape cinematografic. Nu este exclus ca Puzo să fi scris cartea cu gândul direct la o viitoare ecranizare.
Deși evită în mare parte să intre în zona de analiză socială directă, Puzo oferă o imagine interesantă asupra diferenței dintre modul în care s-a dezvoltat Cosa Nostra în Sicilia și în SUA.
În capitolele dedicate exilului lui Michael în Sicilia, Mafia locală este înfățișată ca un sistem neo-feudal de paraziți sociali – o castă de intermediari violenți care protejau proprietarii de pământ și controlau resursele primare. Puzo subliniază explicit că Mafia siciliană se opunea barajelor, sistemelor moderne de irigații și industrializării, pentru că modernizarea ar fi creat independență economică pentru țărani. Când ajunge la New York, însă, Mafia suferă o mutație fundamentală sub influența mediului american: nu mai este descrisă ca un feudalism medieval, ci ca un capitalism sălbatic, nereglementat.
Pentru comunitățile de imigranți italieni de la începutul secolului XX, marginalizate și discriminate de elitele protestante anglo-saxone, Mafia funcționa ca o rețea paralelă de protecție și ascensiune socială. Când poliția sau băncile oficiale îi ignorau pe imigranți, Don Vito Corleone le oferă împrumuturi, locuri de muncă și protecție.
Toate acestea ne duc la concluzia că Mafia este un organism parazitar, un sistem de putere și acumulare ale cărui structură și manifestare sunt dictate aproape în întregime de societatea pe care se grefează.
Aceasta este cea mai valoroasă idee care se desprinde din romanul lui Mario Puzo – ideea care îl ridică dincolo de statutul de best-seller și îl transformă într-o carte esențială pentru înțelegerea societății secolului XX.
