Uneori, pentru a vedea cu adevărat un loc, trebuie să ai răbdarea de a rămâne în el. Să-i urmărești lumina, tăcerile, schimbările aproape imperceptibile. Să accepți că natura se dezvăluie lent și că cele mai puternice imagini apar tocmai atunci când încetezi să le forțezi. Dan Dinu, fotograf, documentarist și povestitor al lumii sălbatice, surprinde natura cu răbdarea celui care știe să observe înainte de a apăsa declanșatorul, oferindu-ne astfel povești despre fragilitate, răbdare și respect.
Am vorbit cu Dan Dinu despre fotografie ca formă de apropiere, despre sălbăticie, despre felul în care un loc ajunge să te schimbe și despre „Delta sălbatică”, un documentar absolut fascinant despre un loc desprins parcă din povești.
– Sunteți fotograf înainte de a fi cineast. Ce a trebuit să „dezvățați” din fotografie atunci când ați început să spuneți povești prin film?
Fotografia și filmul sunt foarte similare din multe puncte de vedere, însă principala diferență este modul în care spui o poveste. În fotografie totul se rezumă la un singur cadru, sau la o serie restrânsă dacă este cazul. La film ai mai multe opțiuni la îndemână. Pe deoparte posibilitatea de a construi o secvență din mai multe cadre, iar mai apoi posibilitatea să adaugi narațiune, sunet și muzică. Toate aceste elemente îți vin în ajutor și susțin imaginea. Așadar, principalul lucru pe care a trebuit să-l schimb, a fost abordarea de a gândi totul într-un singur cadru. Am păstrat însă ideea că unele imagini filmate trebuie să fie fotografice și expresive, mai ales cele care te introduc într-o anumită secvență.
– În fotografie există ideea acelui cadru decisiv care concentrează întreaga poveste. Există în „Delta sălbatică” un singur cadru despre care simțiți că ar putea reprezenta întregul film?
Da, este un cadru care reduce întreaga Deltă la o singură imagine și este exact cea pe care am ales să o folosim pe afiș. Acolo este o fotografie, însă avem și cadrul filmat. Este vorba despre o imagine din dronă, în care se vede complexul de lacuri, stuf și vegetație acvatică din zona Trei Iezere. Pe fundal se vede cum vine o furtună puternică, iar în prim plan se înalță în spirală pe o termică un grup mare de pelicani. Când am văzut acest cadru mi-am dat seama că o să fie unul dintre cele mai spectaculoase din film și am simțit că este emblematic pentru Deltă. Îmi place pentru că redă exact esența acestui ecosistem, un labirint de ape și vegetație acvatică, plin de viață și în eternă schimbare.
– După ani petrecuți privind Delta prin obiectiv, ce există în acest loc și încă simțiți că aparatul de filmat nu poate surprinde?
Sunt multe lucruri care nu pot fi redate la adevărata lor amploare și aș începe cu cele pe care nu ai cum să le captezi într-o filmare, cum ar fi mirosul și senzorialul. Există acea senzație de umiditate și acel miros specific de baltă, care poate fi desigur foarte diferit în funcție de zonă, dar pe care camera nu-l poate capta. Am apelat adesea la imagini care să ilustreze asta, fie cu ajutorul ceții sau a unor elemente în prim plan care să te ducă cu gândul la ceva miros specific, dar ele pot fi reperate de privitor doar dacă a avut deja o experiență similară.
Un alt element greu de redat este amploarea peisajului. Am avut momente în care am reușit, dar nu a fost deloc ușor. Și, ca să închei, poate cel mai greu a fost să arătăm complexitatea lumii subacvatice. Am trecut prin provocări mari și am redat elemente fascinante și peisaje uimitoare, însă întreaga scală a acestui habitat este dificil de pus într-un singur cadru.
– Într-un documentar de natură, frumusețea imaginii poate deveni atât de puternică încât aproape eclipsează povestea. Vi s-a întâmplat să renunțați la un cadru spectaculos tocmai pentru că nu servea filmului?
Am filmat în cei 5 ani peste 13.000 de cadre, care însumează 48 de ore. În film au încăput doar 2.000 de cadre, așa că vă puteți imagina că au rămas multe imagini pe dinafară. O secvență de care îmi amintesc clar că nu a mai intrat este filmată într-un cuib de codalbi. Unul dintre părinți a venit cu un pește foarte mare și a început să le dea de mâncare puilor care era foarte mari, aproape de momentul în care să-și ia zborul din cuib. A fost un moment foarte fain, însă povestea din film cu puii de codalb a luat o cu totul altă turnură și nu am mai putut integra și această scenă în film.
Au mai fost și alte secvențe, unele deja montate, pe care le-am scos pentru că filmul devenea prea lung, dar pe acestea o să le punem la loc în momentul când o să lansăm varianta de serie care o să aibă patru episoade, câte unul pentru fiecare anotimp.
– Ați acumulat un volum enorm de material. Care este criteriul după care decideți că o imagine foarte bună trebuie totuși să rămână pe masa de montaj?
Nu cred că avem un anume criteriu, povestea este cea care leagă elementele. Am învățat după montajul de la „România Sălbatică” un lucru foarte important, acela că nu este deloc bine să te atașezi foarte tare de un anumit cadru. La final este importantă povestea, iar aceasta trebuie să aibă un curs narativ natural. Cu cât încerci să aduci mai multe elemente și fire narative diferite, cu atât există riscul să te îndepărtezi de liniaritatea necesară care să te poarte frumos prin documentar. Este bine să ai diversitate, dar este bine să știi exact unde trebuie să ducă toate poveștile secundare din film pentru ca acestea să susțină narațiunea principală.
– Montajul v-a făcut să descoperiți o altă Deltă decât cea pe care credeați că ați filmat-o? Cu alte cuvinte, povestea s-a schimbat atunci când imaginile au început să fie puse una lângă alta?
Nu pot spune că s-a schimbat foarte mult pentru că la început nu a existat o poveste foarte clară :). Într-un documentar de natură pleci la drum cu o schiță, cu niște idei și cu mult optimism. Poți să-ți imaginezi multe lucruri pe care vrei să le filmezi, însă în realitate scenariul tău se va dezvolta de când vei filma primul cadru și până când vei ajunge în studioul unde vei înregistra vocea naratorului. Chiar dacă am avut unele povești în minte încă de la început, în timpul filmărilor am avut parte și de alte surprize faine care ne-au adus în fața camerei alte animale care aveau un comportament interesant sau despre care nu știam atât de mult. În natură este bine să fii mereu deschis și să vezi oportunitățile care ți se oferă. Multe dintre imaginile care nu erau în plan au devenit secvențe memorabile în film. Așadar, scenariul a fost mereu adaptat în funcție de cum s-a conturat povestea, sau mai bine spus, în funcție de cum a vrut Delta să-și dezvăluie povestea.
– Documentarele despre animale recurg adesea, conștient sau nu, la antropomorfizare: atribuim intenții și emoții umane comportamentelor pe care le vedem. Cum evitați această capcană atunci când construiți o poveste care trebuie totuși să emoționeze spectatorul?
Este un balans delicat între a spune lucrurile cu rigoare științifică și a menține totuși personajele adorabile și atașante. Am apelat uneori la emoțiile umane pentru a dezvolta povestea, dar am făcut asta mai ales acolo unde s-a potrivit. De exemplu, lebedele sau codalbii își formează de obicei perechi pe viață, iar acest fapt ne-a ajutat să le conturăm viața de familie și dramele prin care trec sub o formă care ne este și nouă familiară. Acest aspect este valabil și la cucuvele, unde am creat un moment de flirt care să sprijine aspectul comic al situației. Cred că important este echilibrul. Dacă antropomorfizezi un animal este bine să ai grijă să nu te duci în derizoriu și să te abați de la știință. Dacă spui lucrurile așa cum trebuie și construiești premiza corectă, publicul îți va permite mici momente în care umorul de situație sau drama să fie acceptate și asimilate emoțiilor umane.
– În „Delta sălbatică” sunt importante nu numai imaginile, ci și ritmul lor. Cum decideți cât timp poate rămâne camera asupra unui moment înainte ca spectatorul contemporan, obișnuit cu imagini foarte rapide, să-și piardă răbdarea?
Trebuie să recunosc că sunt complet depășit de acest ritm alert al zilelor noastre și am o problemă reală când trebuie să construiesc conținut pentru social media în care să spun lucruri faine, dar să stau mereu în acel barem de sub 30 de secunde, sau cât o mai fi zilele astea, că se tot schimbă. Uneori refuz categoric asta și creez clipuri în care chiar să am timp să spun ceea ce este necesar. Pentru mine primează povestea, iar dacă aceasta este spusă cum trebuie și dacă este interesantă, oamenii se vor uita la ea. Filmul „Povestea România Sălbatică”, în care spunem cum a fost creat documentarul, are 105 de minute, aproape la fel de lung ca și filmul, iar pe YouTube l-au văzut până acum peste 600.000 de oameni. Cred că nu ar trebui să ne mai concentrăm atât de mult pe lungimea conținutului, ci mai degrabă pe mesajul acestuia. Dacă povestea are valoare, dacă te prinde, timpul trece altfel.
– Cât de importantă este tăcerea într-un film despre natură? Există momente în care ați preferat să retrageți muzica sau explicația și să lăsați Delta pur și simplu să se audă?
Chiar am ținut foarte mult la astfel de momente, pentru că uneori chiar merită să ai astfel de situații complet imersive. Uneori ele au fost susținute de muzică, alteori a fost doar sunetul naturii. Spre exemplu, avem o secvență de noapte în care am preferat să avem doar sunetul naturii, de la corul de brotăcei care să susțină atmosfera și până la un buhai de baltă care va umple sala de cinema cu sunetul lui caracteristic și vibrant. Este important să lași astfel de momente de respiro și am făcut adesea asta, mai ales la început de secvențe, acolo unde ne-a permis povestea, cu atât mai mult în lunile de primăvară și vară când Delta este de-a dreptul „asurzitoare”.
– Ați petrecut ani întregi revenind în aceleași locuri. Cum filmați continuitatea într-un spațiu care, prin natura lui, nu este niciodată același, apa se mișcă, vegetația se schimbă, animalele dispar și reapar?
Am avut secvențe care s-au definitivat în câțiva ani, dar și secvențe care au fost conturate în câteva ore. Depinde foarte mult de noroc și de complexitatea lor. Mai contează și abilitatea noastră de a înțelege ceea ce filmăm și povestea per ansamblu. Ca să dau niște exemple, povestea codalbilor este filmată pe parcursul a mai bine de trei ani în care am urmărit tot ce se întâmpla în jurul cuibului. A durat un pic până când am găsit o pereche care să ne accepte prezența și am avut norocul să fie și suficient de matură ca să aibă în fiecare an câte trei ouă, iar asta a ajutat la continuitate, chiar dacă așa cum spuneam anterior, unele secvențe cu puii mari au rămas pe dinafara filmului.
La capătul opus se află o secvență cu o scoică de râu. Eram pe un grind să filmez vegetație acvatică și scoica asta a apărut de nicăieri și mi-a deturnat filmarea. A fost însă atât de spectaculoasă încât a prins ea filmul și plantele au rămas pe dinafară. Totul a fost filmat în vreo două ore. Deci cum spuneam, noroc sau perseverență, ambele ajută din plin.
– Există ceva ce ați văzut în timpul acestor ani cât a durat proiectul și ați ales în mod conștient să nu filmați? Un moment în care experiența personală a fost mai importantă decât imaginea?
Îmi vine în minte un singur moment. Un grup mic de pelicani comuni s-au apucat de cuibărit la marginea unui lac care se află într-o zonă destul de bătută de turiști. Am reușit să filmăm acolo un comportament de împerechere foarte important care ar fi fost imposibil de filmat în altă parte. Pelicanii ne-au acceptat prezența pentru că am stat la distanță și nu i-am deranjat. Însă după câteva zile am observat cum comportamentul lor s-a schimbat și erau mult mai sperioși pentru că au intrat peste ei bărci cu turiști care nu au fost la fel de etici. Într-un final, toți pelicanii au plecat de acolo și au părăsit cuiburile, după ce unele bărci s-au suit efectiv peste ele. Am avut ocazia să vedem de aproape cuiburi și ouă de pelican după ce aceștia au părăsit colonia, dar deși era o oportunitate unică să arătăm acest aspect în film și să documentăm îndeaproape locul, am preferat să nu o facem pentru a nu încuraja alți oameni să se apropie atât de mult de păsări în aceste perioade sensibile de cuibărit. A fost un moment extrem de trist în care am înțeles cât de mare nevoie este ca atât turiștii, cât mai ales ghizii lor, să fie mai educați și să înțeleagă că este nevoie de un comportament etic în natură.
– Scenariul este realizat împreună cu Codruța Florea. A existat un moment în care perspectiva scenaristului a contrazis ceea ce fotograful din dumneavoastră ar fi vrut să arate? Și cine a câștigat?
Am avut parte de o călătorie frumoasă pe măsură ce am scris acest scenariu, mai ales că ne-am completat reciproc. Codruța venea cel mai adesea cu partea de documentare bine întocmită, iar eu veneam cu experiențele din teren. Ne-am și adaptat destul de mult din mers, pentru că la început ea scria o poveste după cum reieșea din documentare, însă eu o schimbam aproape complet după ce puneam imaginile cap la cap. După un timp scurt am început să vedem imaginile împreună și să scriem doar după ce conturam povestea vizual. Nu cred că ne-am contrat pe poveste, ci mai degrabă am avut un debate creativ pe cum să ne alegem cele mai potrivite cuvinte pentru ca tot scenariul să fie ușor de înțeles. Am avut atât de multe comentarii și sugestii pe text, încât la un moment dat ne-a avertizat Google Docs că am atins limita de caractere permisă pe un singur document, iar aceasta nu este deloc mică.
– Filmele despre natură ne arată adesea locuri din care omul pare să lipsească. Credeți că absența omului din cadru ne poate crea uneori iluzia unei naturi complet separate de noi, deși influența noastră este prezentă pretutindeni?
Există într-adevăr două stiluri oarecum diferite, unul în care oamenii fac parte din poveste, iar celălalt în care natura își spune propriile povești. În ultimii ani, poate pentru a pune mai mult accept pe ideea că suntem parte din problemele cu care natura se confruntă, tot mai multe documentare arată influența noastră, uneori nu doar ca aspect negativ, ci și ca exemplu de bune practici. Este modul lor de a spune că încă există speranță și că nu este târziu să acționăm.
Noi am preferat o metodă cumva diferită, mai ales că apa este cea care narează, prin vocea Medeei Marinescu, și am pus omul pe plan secund. În film apar doar unele activități ale noastre care adaugă presiune pe natură, însă povestea rămâne exclusiv a animalelor. În tot filmul apare un singur om, la final, iar prezența lui acolo este justificată de poveste. Nu vă dau un spoiler, vă aștept să descoperiți singuri despre ce este vorba. Ca o concluzie, cred că este important ca unele documentare să arate natura fără oameni, pentru că atunci vedeam povestea dintr-o altă perspectivă, în toată complexitatea ei, iar acest lucru ne poate face să înțelegem cât de multe putem pierde dacă nu suntem un pic mai atenți.
– După ce privești același ecosistem timp de ani, începi inevitabil să observi lucruri pe care vizitatorul ocazional nu le vede. Ce v-a învățat Delta despre timp?
Delta ne-a confirmat ceea ce am învățat în cei peste 25 de ani de cât fotografiez în natură, să am răbdare. Nu prea poți să faci meseria asta pe fugă, iar dacă o faci, vei trata tot timpul lucrurile foarte superficial. Natura ți se dezvăluie în timp, animalele se vor comporta natural în prezența ta doar dacă ai răbdare ca ele, iar unele fenomene naturale se întâmplă poate doar o dată într-un an. Acesta este motivul pentru care un documentar de natură deosebit se crează în ani de zile. Dincolo de orice tehnologie, timpul este cel care va scrie poveștile. Cred că lecția cea mai bună pe care o poți învăța este că alergatul ăsta după like-uri și validări superficiale pe rețelele sociale nu are nicio valoare atunci când suntem doar noi într-un colț de natură, de preferabil fără semnal la telefon. Acolo nu mai poate nimeni să știe unde suntem, iar noi nu mai suntem tentați să știm unde sunt ceilalți. Suntem doar noi cu gândurile și cu trăirile noastre în cel mai frumos loc în care putem fi. Suntem acasă, iar timpul va curge altfel.
– Dacă peste 30 sau 40 de ani cineva va privi „Delta sălbatică” nu doar ca film, ci și ca document al unei lumi de la începutul secolului XXI, ce sperați să recunoască încă în Delta de atunci și ce vă temeți că va exista doar în imaginile dumneavoastră?
Sunt un optimist incurabil și sper ca peste acei 30 de ani să nu existăm într-o lume distopică, ci mai degrabă în una care să pună mult mai mult accept pe natură. Sper să înțelegem până atunci că natura ne este cel mai bun aliat și că fără ea noi nu am mai fi ceea ce suntem azi. Și mai sper ca generațiile astea tinere care vin din urmă să nu facă greșelile noastre.
Dar dacă totuși lumea de atunci ar fi complet altfel, sper ca astfel de documentare să ne poată deschide ochii asupra a ceea ce am pierdut, iar oamenii să aibă un reper cu ajutorul căruia să înceapă reconstrucția naturii.
Eu sper să nu ajungem acolo și sper să înțelegem, chiar și așa în ultimul ceas, că zonele umede sunt extrem de importante. Stochează carbon mai repede ca o pădure și ne protejează rezervele de apă, iar în lupta asta cu schimbările climatice ne pot fi cel mai bun aliat. Dacă ne apucăm să le renaturăm, să le refacem și să le protejăm mai bine, poate că peste 30 de ani filmul nostru nu o să fie o pagină de istorie, ci mai degrabă ceva ce nu o să aibă relevanță, pentru că Delta Dunării o să fie mai frumoasă și sănătoasă în realitate decât într-un documentar de natură.
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din colecția personală a lui Dan Dinu.)
