„Împărăția cerului și a eclerului”, de Codruț Baciu
Editura Polirom, Iași, 2025
Încă din prima povestire, Împărăția cerului și a eclerului își fixează cu claritate tonul, tipul de sensibilitate și raportul cu lumea pe care o evocă, iar celelalte texte rămîn consecvente acestei promisiuni. Volumul de debut al lui Codruț Baciu, cîștigător al Concursului de Debut al Editurii Polirom din 2025, este, în acest sens, o carte cinstită: își cunoaște miza, o urmărește fără ostentație și nu încearcă să amplifice artificial dramatismul experiențelor povestite. Tocmai această siguranță discretă îi dă coerență și îl face să funcționeze ca un întreg, dincolo de autonomia celor zece proze.
Cartea întoarce pe toate părțile lumea anilor ’90, surprinsă cînd din interiorul experienței, prin privirea copilului sau a adolescentului, cînd din prezentul unui adult care revine asupra ei. Între aceste două poziții se formează un amestec greu de separat între nostalgie și luciditate critică. Trecutul revine prin obiecte, mîncăruri, muzică, sport, replici, gesturi familiale și forme de socializare recognoscibile, însă familiaritatea lor nu transformă volumul într-un inventar reconfortant al unei generații. Dincolo de suprafața afectivă apar precaritatea, autoritatea arbitrară a adulților, violența, abuzul, moartea și felul în care dorințele părinților se pot infiltra în viețile copiilor pînă cînd aceștia nu mai știu cu precizie ce le aparține.
Titlul cărții, preluat de la una dintre povestiri, concentrează mecanismul stilistic care traversează întregul volum. La înmormîntarea bunicii sale, naratorul rememorează viața acesteia și relația dintre ei. Împărăția cerului este locul în care discursul religios și convenția funerară spun că s-a dus bunica; împărăția eclerului este locul în care nepotul speră că a ajuns, fiindcă ea făcea cele mai bune ecleruri din lume. Alăturarea celor două imagini apropie gravitatea morții de concretul domestic al memoriei și îi conferă pierderii o formă pe care naratorul o poate recunoaște ca fiind a lui.
Împărăția eclerului particularizează afectiv împărăția cerului și îi oferă consistența unei vieți reale, alcătuite din îndeletniciri, gesturi repetate și mici plăceri împărtășite. Bunica supraviețuiește astfel prin ceea ce făcea și prin felul în care acel lucru a rămas în memoria nepotului. Eclerul devine un obiect al doliului, o formă concretă prin care absența poate fi imaginată și suportată.
În același timp, contrastul din titlu sintetizează felul în care este construit întregul volum. Codruț Baciu se apropie de teme grele printr-un limbaj simplu, relaxat și adesea comic, iar tensiunea dintre subiect și expresie produce efectul cel mai puternic al prozelor. Moartea, precaritatea, abuzul sau presiunea familială sînt lăsate să se ivească din scene cotidiene, din conversații și din situații povestite fără solemnitate. Gravitatea se acumulează treptat, în spațiul dintre ceea ce se întîmplă și lejeritatea aparentă cu care este spus.
Această alegere stilistică protejează prozele de melodramă și le păstrează naturalețea. Naratorul nu insistă asupra concluziilor și nici nu transformă experiențele în demonstrații psihologice sau sociale. Sensul apare din succesiunea gesturilor, din pozițiile pe care personajele le ocupă unele față de celelalte și din lucrurile pe care nu le pot vedea în momentul în care le trăiesc. Perspectiva copilului are aici o funcție esențială, fiindcă lasă cititorului sarcina de a recunoaște ceea ce naratorul de atunci nu putea încă înțelege.
Tenisul este una dintre marile teme ale volumului și, în același timp, unul dintre principalele sale medii de observație. Multe dintre personaje sînt jucători sau pasionați de tenis, iar pasiunea autorului pentru acest sport se transferă firesc în proză, prin detalii, gesturi și raporturi redate cu familiaritate. În aceste povestiri, tenisul înseamnă mai mult decît competiție: devine spațiul în care se întîlnesc ambiția, disciplina, presiunea familială, proiecțiile părinților și dorința de a transforma o viață obișnuită într-una excepțională. Îmi place cînd un autor reușește să lase pasiunile vieții sale de zi cu zi să pătrundă atît de natural în literatură, fără ca ele să pară teme adăugate din exterior.
Povestirea „Zeno”, cea care mi-a plăcut cel maim ult din carte, valorifică admirabil această discreție. Personajul central este un jucător de tenis aflat pe locul 200 mondial, care merge împreună cu mama lui la turneul de la Roma și visează să ajungă cel mai bun. Treptat, din gesturi, replici și raporturi de dependență, se conturează o relație maternă dominată de proiecție și control. Mama își trăiește viața prin performanța fiului, iar el ajunge să creadă că aspirațiile ei îi aparțin în întregime.
Proza evită formulările explicative și permite raportului de putere să se dezvăluie singur. Tocmai această reținere îi dă sens: cititorul observă felul în care identitatea copilului este ocupată de dorința maternă, fără ca textul să ofere o etichetă sau un verdict. Ambiția sportivă, aparent individuală, se dovedește un teritoriu relațional, modelat de iubire, dependență, sacrificiu și presiune. „Zeno” devine astfel o povestire despre granițele fragile dintre sprijin și control, dintre dorința copilului și viața imaginată pentru el de un părinte. Poate tocmai de aceea mi-a plăcut cel mai mult: psihologia relației materne cu copilul este o temă care mă interesează în această perioadă, iar Codruț Baciu o abordează cu o naturalețe care o ferește de tezism.
În alte texte, mîncarea, sportul și cultura populară funcționează ca forme de acces la memorie. Ele fixează atmosfera perioadei rememorate și dau verosimilitate scenelor, iar rolul lor depășește reconstituirea decorului. Obiectele și gesturile păstrează urmele relațiilor, iar trecutul se organizează în jurul lor fiindcă memoria afectivă are nevoie de concret. O casetă cu Michael Jackson, un meci, o prăjitură sau o replică spusă de un adult concentrează uneori mai multă istorie personală decît o explicație retrospectivă amplă.
Unitatea stilistică a volumului produce însă și una dintre limitele sale. Vocile naratorilor și ale personajelor par, în anumite locuri, prea bine controlate și prea apropiate unele de altele. Copiii și găștile de băieți din cartier vorbesc uneori într-o limbă surprinzător de corectă și de ordonată, ceea ce slăbește impresia diferențelor de vîrstă, mediu sau apartenență socială. Chiar pluralul „ecleruri”, folosit într-un context al copilăriei anilor ’90, poate ridica o întrebare despre cît de mult intervine vocea adultului în reconstruirea discursului infantil. Este posibil ca această impresie să țină și de memoria personală a cititorului asupra felului în care se vorbea atunci; rămîne, totuși, senzația că autorul uniformizează uneori vocile pentru a păstra fluența și coerența stilistică a ansamblului.
Această rezervă nu destabilizează proiectul cărții, fiindcă valoarea lui se află mai ales în construcția scenelor, în dozarea informației și în felul în care umorul coexistă cu vulnerabilitatea. Codruț Baciu scrie despre anii ’90 fără să îi idealizeze și fără să îi transforme într-o simplă perioadă de recuperare sentimentală. Nostalgia există, însă este însoțită permanent de conștiința lucrurilor pe care copilul nu le putea numi atunci și pe care adultul le vede acum cu mai multă claritate.
Împărăția cerului și a eclerului rămîne un volum coerent, sigur pe mijloacele sale și remarcabil prin capacitatea de a aduce gravitatea aproape de limbajul firesc al vieții cotidiene. În prozele lui Codruț Baciu, oamenii pierduți, dorințele moștenite și rănile unei epoci supraviețuiesc prin lucrurile cele mai concrete. Iar uneori, o întreagă relație încape într-un ecler.
