„scrisoare de restituire”, de Andreea Catrina
Editura Cartex, București, 2025
Volumul de poezie Scrisoare de restituire a apărut în anul 2025 la editura Cartex și reprezintă debutul în poezie ale Andreei Catrina, volum în care poeta explorează diferite maniere ale restituirii de sine, precum și recompunerea eului prin intermediul versului fragmentat, abrupt. Titlul Scrisoare de restiturie implică un joc autoreferențial prin care înțelegem scopul reconstitutiv al demersului poetic, acesta devenind asemănător exercițiului diarist sublimat estetic. Volumul debutează cu o explicație referitoare la adresantul implicit titlului, acesta putând fi o altă persoană, un context anume sau o parte a sinelui, iar adresarea are „scopul de a restitui responsabilitatea, vina, durerea, așteptările sau alte emoții asociate unei experiențe.” (p. 5). Scrisoare de restituire presupune și o încercare de reconfigurare a temelor poetice, propunând diverse forme de interogare a mundanului.
În poezia autoportret (I) autorea descrie limitele impuse identității feminine, marcând legătura fragilă și dramatică cu universul familiei, prima structură represivă, în cadrul căreia „dacă sexul tău se reprezintă/ cu cerc și-o cruce mică” (p. 9), dorința și, implicit, plăcerea sunt chestionate. Așteptările sau proiecțiile familiale asupra individului se dovedesc a fi doar pansamente pentru fiecare dramă personală și conjugală a părinților, inhibatoare a identității individuale: „trăiesc pe linia fină dintre aici și/ dincolo e viața adevărată/ nu e normal să îmi doresc mai mult/ ca prim născut al părinților mei/ chiar dacă m-am născut fată/ chiar dacă mama m-a vrut băiat/ chiar dacă tata m-a vrut doar cât să fie cineva/ să spargă liniștea unei căsnicii/ întâmplate pe fugă din așa-zisa dragoste/ ca apoi să-mi interzică să devin altceva/ decât copilul care și-au dorit ei să devin/ să-mi spună ce n-am voie ce nu se poate/ ce este incorect ce sunt granițele/ ce sunt indicatoarele pe aici nu se trece!” (p. 9). autoportret (II), continuare a poemului anterior, sugerează maturizarea, evadarea incertă din universul familiei și confuzia existențială ca urmare a acestui fapt iremediabil: „sunt un copac uscat/ întins pe zidul unui oraș viu& gălăgios” (p. 11).
Pe parcursul volumului pot fi identificate numeroase momente ale căutării tandreții în situațiile obișnuite de viață, dar care, în ultimă instanță, par să devină oarecum alienante, căutări ale unei certitudini necunoscute: „din balconul meu de la etajul nouă/ cu tălpile goale pe zăpadă/ urmăresc nuntații din restaurantul de jos/ ard artificii și râd. mare veselie./ luați ceva pe voi le-aș zice/artificiile n-au să mai țină mult și-apoi/ vor intra unde/vor bea vor mânca vor dansa peste măsură.” (p. 13). Atât conviețuirea, cât și îndepărtarea de universul familial generează stări alienante, de depersonalizare, astfel anxietatea devenind singura stare cunoscută și alimentată prin diferite mecanisme de autoapărare. Poezia Andreei Catrina este frecvent autoreferențială, își delimitează conștient scopurile și intențiile, reușind, în ultimă instanță, să își îndeplinească funcția terapeutică și socială: „eu o să scriu selectiv despre probleme personale/ cum ar fi ziua în care m-am plimbat prin orașul ăsta negru/ și nu mi-a mai fost dor de nimeni.” (p. 24).
Dincolo de cartografierea cât mai exactă a stărilor de nesiguranță, poeta încearcă să reconstituie sursele vulnerabilității sentimentale, punctând cu luciditate alegerile îndoielnice făcute ca rezultat al acesteia. Luciditatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale volumului, care funcționează ca formă de autovindecare și ca procedeu estetic inovator al directeții lirice. Stilistic și tematic, Andreea Catrina abordează atât teme personale, cât și teme colective, atât individualul, cât și socialul, în ceva ce s-ar putea numi poezie diaristă sau diarism poetic, fiind de remarcat delicatețea cu care poeta navighează aceste dimensiuni. Spre exemplu, RMN este o poezie directă, a fiziologicului, care se încheie într-o notă de o profundă sensibilitate: „citesc într-o carte că RMN-ul unui om excitat sexual/ este același cu RMN-ul unuia plin de frici/ adică frica este excitare sexuală/ adică excitarea sexuală este frică/ adică eu mă gândesc la tine/ și medicul care-mi analizează creierul/ nu știe dacă te vreau aici sau mi-e frică/ toată neliniștea asta îmi colorează/ amigdala cortexul insular cortexul cingular anterior/ e un RMN frumos” (p. 30).
Afectivitatea este surprinsă în ipostaze de neputință și vulnerabilitate, iubirea lipsită de mirajul idealist, ambele manifestându-se ca forme nesatisfăcătoare de atașament: „iubesc un bărbat căruia i-am spus într-o zi/ că singura lume în care pot trăi e aceea a unui câine/ vagabond care se gudură pe lângă străini.” (p. 31). Cu toate acestea, iubirea nu rămâne doar un sentiment incert, efect al depersonalizării specifice lumii digitalizate sau social media, ci se metamorfozează într-un voyeurism al absenței, prin care statusul activ al căsuței de chat redă sentimentul de însingurare în afecțiune al poetei: „Au trecut câteva zile de când stau tranchilizată în fața căsuței tale de chat care uneori devine activă. Bulina verde care-mi arată că ești acolo și eu nu sunt. Eu sunt aici și aștept ca lucrurile să nu se mai întâmple greșit, ca durerea care se lasă ca un bolovan să se ducă. Ce clișeu! Aștept să dispară toate formele de frică, toate nesiguranțele. Câtă dramă!” (p. 36).
Finalul volumului este unul tandru, luminos în simplitatea pe care o sugerează, anume acela al fericirii mundane, domestice, în care poeta se împlinește în/prin iubire și prin nașterea unei noi ființe, atât umană, cât și sublimată în volumul de față. Tăcerea alături de persoana iubită devine o familiaritate paradisiacă, conviețuirea cu o altă ființă este cauterizată de problematicile traumelor transgeneraționale, iar plenitudinea se regăsește în imediat și în tandrețe: „fiindcă de fiecare dată știi exact ce vreau să spun/ și de fiecare dată știu exact ce vrei să spui,/ iar când se face liniște niciunul nu simte nevoia să o umple.” (p. 62).
Poezia Andreei Catrina este una a tandreții și a frumuseții simple, însușiri care devin unelte terapeutice și, ultimativ, instrumente de revoltă împotriva depersonalizării și atomizării ființei umane. Lucidă și vulnerabilă, scrisoare de restituire este un exercițiu poetic și diarist al regăsirii de sine, al vindecării și al rezilienței, al restituirii sinelui a propriei sale umanități.
