„Masacrul din 7 octombrie 2023”, de Amir Tibon
Editura Corint, Colecția Corint Istorie, București, 2025
Tradusă din limba engleză și cu note de Sorin Cristescu
Publicul din România în general și publicul cititor în special pare să fie fascinat de Orientul Mijlociu. Multe dintre cărțile semnificative ale scriitorilor din Israel și din țările din jur, sunt traduse din limbile ebraică, arabă, engleză și publicate de editurile românești. O categorie aparte o reprezintă cărțile de istorie și de actualitate care descriu sursele conflictelor din această zonă plină de contradicții și prezentul aflat într-o permanentă evoluție care afectează nu numai popoarele care trăiesc acolo ci și întreaga planetă. Perspectivele diferă de multe ori, funcție de autori și de felul în care aceștia se plasează pe harta regiunii sau se raportează la realități. Din această categorie de non-ficțiune face parte cartea ‘Masacrul din 7 octombrie 2023’ a ziaristului israelian Amir Tibon, apărută în 2025 în colecția ‘Corint Istorie’ a Editurii Corint, tradusă din limba engleză și cu note de Sorin Cristescu. Trebuie să salut inspirația și curajul editorial și nu doar editorial al Editurii Corint. Nu este ușor să publici astăzi o carte care să prezinte un punct de vedere israelian asupra unor evenimente atât de recente. În plus, editura a ales, în opinia mea, o carte foarte semnificativă, care descrie și evenimentele și rădăcinile lor, parcurgând o perioadă istorica de peste 70 de ani. Este cartea unui autor cu opinii clare, dar totuși suficient de echilibrate, o carte bine scrisă, care evită explicațiile simpliste sau propagandistice pentru situații tragice și extrem de complexe.
Amir Tibon s-a născut în 1989. Este ziarist la ‘Ha’Aretz’, probabil cotidianul cel mai serios și mai profesionist din Israel care supraviețuiește și ca presă scrisă și că prezență activă pe Internet, dar și un ziar controversat pentru mulți din cauza orientării spre stânga într-o țară și într-o lume în care opinia publică a virat spre dreapta. Aceasta este a doua sa carte și prima căreia îi este singurul autor. A mai publicat, în 2017, împreună cu politologul Grant Rumley, prima biografie a lui Mahmoud Abbas, președintele Autorității Palestiniene. Important pentru această carte, Amir Tibon este locuitor al kibbutzului Nahal Oz, situat în zona care înconjoară Gaza, una dintre localitățile atacate de teroriștii din Hamas la 7 octombrie 2023. Cartea sa este și o relatare a experienței personale – a sa și a familiei sale -, dar și o prezentare detaliată și foarte bine documentată a istoriei așezării care a devenit una dintre scenele istoriei tragice a acelei zile.
Tibon mărturisește spre finalul cărții că nu ar fi vrut să o scrie niciodată. Îl înțeleg, căci printre altele este vorba despre relatarea unor momente extrem de dureroase și de tensionate. Presiunea a venit din partea agentei sale literare (care îi este și cumnată), care l-a convins că cele petrecute cu el și cu familia sa nu trebuie să rămână neîmpărtășite și care a promovat cartea pe piață editorială de limbă engleză. Titlurile ediției engleze (prima apărută), a celei ebraice și a celei în limba română sunt complet diferite. În limba engleză cartea a apărut ca ‘The Gates of Gaza’ (‘Porțile Gazei’) – o referire la un discurs ținut în 1956 de generalul și politicianul Moshe Dayan cu ocazia tragică a înmormântării unuia dintre primii membri ai kibbutzului asasinat într-un atac terorist inițiat din Gaza. La rândul său Dayan se referea la personajul biblic al lui Samson, luptătorul erou a cărui forță fizica îi permitea să țină pe umeri porțile Gazei filistene, dar a cărui slăbiciune pentru frumoasa și perfida Dalila l-a dus la pierzanie. În ebraică volumul a fost publicat cu titlul ‘Kav HaTelem’ care înseamnă ‘Linia brazdei’ – o aluzie la demarcarea istorica, doar simbolică în trecutul nu prea depărtat, dintre Gaza și Israel. Editura Corint a ales pentru versiunea în limba română un titlu mai explicit – ‘Masacrul din 7 octombrie 2023’ – și i-a adăugat un subtitlu care mie îmi place pentru că sintetizează bine conținutul și mesajul: ‘O poveste despre trădare, supraviețuire și speranță la granițele Israelului’.
Cele 12 capitole ale cărții pot fi împărțite în două fire narative intercalate. Primul relatează într-un stil care combină jurnalismul cu experiența personală ceea ce s-a petrecut cu familia Tibon în ziua de 7 octombrie. Este vorba nu doar despre soții Tibon și cele două fetițe ale lor, care au fost treziți în dimineața acelei zile de sunetele exploziilor cauzate de bombardamentele provenind din Gaza și care apoi și-au petrecut aproape jumătate de zi în camera blindată a casei lor în timp ce teroriștii ucideau și distrugeau în jur, ci și despre acțiunea eroică a părinților săi, care au plecat din Tel Aviv pentru a-și salva familia: fiul, nora și cele două nepoate. Al doilea fir narativ este reprezentat de istoria kibbutzului Nahal Oz, de la înființarea sa în 1953 până în ziua pogromului. Relatarea zilei de 7 octombrie 2023 a familiei Tibon este așa de bine scrisă încât poate fi citită ca un roman de acțiune de bună calitate, violent și plin de suspans. Lecția de istorie este detaliată și echilibrată, oferind până la un punct cititorilor perspectiva surselor conflictului. Cele două fire narative se întâlnesc într-un final deschis.
Ziaristul Amir Tibon trăia de mai puțin de un deceniu în kibbutzul Nahal Oz împreună cu soția sa Miri, asistentă socială specializată în îngrijirea copiilor cu handicap. Veniseră aici din centrul țarii, atrași și de peisajul acestei zone agricole, transformată într-un colț de rai prin munca de decenii a generațiilor succesive a locuitorilor din kibbutz, dar și de un idealism al trăirii unor vieți semnificative prin construcția a ceva nou. Înființat în 1953 ca un avanpost al prezenței israeliene în această parte a țării, kibbutzul Nahal Oz s-a aflat întotdeauna între deșertul a cărui ariditate trebuia învinsă și Fâșia Gaza, o zona arabă a Palestinei Mandatare, ocupata inițial de Egipt, care devenise teritoriul de adăpost al unei numeroase populații palestiniene refugiată aici după Războiul de Independența din 1948-49, căreia i se refuza absorbția de către Egipt și celelalte țări arabe. Iată cum este descrisa întâlnirea tinerei perechi cu locul care avea să le devina cămin:
‘„Aşadar, nu suntem singurii nebuni din această țară?” am întrebat-o noi. „Este exact invers”, ne-a răspuns ea, zâmbind. ,,Nebunii sunt cei care trăiesc în Tel Aviv. Aici puteți găsi ceea ce caută toată lumea: O comunitate, linişte sufletească, spațiu.”
Nu ne-a luat prea mult ca să pricepem exact ce vrea să spună. În timpul vizitei noastre, am văzut Nahal Oz în pace: un paradis verde cu copaci înalți, cu frunze şi zone întinse cu iarbă înaltă care înconjoară case modeste cu un singur nivel. În toate grǎdinile înfloreau florile, iar oamenii pe care i-am întâlnit au fost prietenoşi şi ne-au întrebat de unde venim şi ce sperăm să găsim acolo. Când am plecat, Miri mi-a spus că a înțeles ce m-a atras la acel loc.
Două luni mai târziu ne-am mutat la Nahal Oz.’ (pag. 28)
Pericolul atacurilor teroriste a existat permanent de-a lungul istoriei kibbutzului. După perioada de speranță a Acordurilor de la Oslo de la mijlocul anilor ’90 au urmat două decenii de conflict aproape permanent marcat de alternanța perioadelor de acalmie și a exploziilor de violență, care însă nu durau mai mult de câteva zile sau săptămâni. Locuitorii învățaseră să trăiască cu ele.
‘În fiecare casă din Nahal Oz şi din alte comunități israeliene aflate de-a lungul graniței cu Gaza, există o cameră specială: un buncăr suprateran construit din beton gros care ar trebui să reziste la loviturile directe ale mortierelor şi chiar ale anumitor tipuri de rachete mai puternice şi mai grele. Camera de siguranță în care ne-am refugiat în acea dimineață are şi o placă metalică, aceasta putând acoperi fereastra şi împiedicând pătrunderea şrapnelelor, precum şi o uşă rezistentă la schije în acelaşi scop. Această cameră de siguranță standard are o funcție de securitate clară, dar majoritatea familiilor de la frontieră o folosesc în alt scop: aici merg copiii noştri să doarmă noaptea.
Nahal Oz se află atât de aproape de Gaza, încât ai doar şapte secunde pentru a te adăposti atunci când un proiectil de mortier este lansat spre comunitate. Când te afli în casă, asta înseamnă să alergi în camera de siguranță și să închizi uşa. Pentru familiile cu copii mici, alegerea este clară: dacă există un atac cu mortiere în timpul nopții sau dimineața devreme, este mult mai bine ca părinții să alerge în camera copiilor decât invers.’ (pag. 19)
Într-un asemenea buncăr/cameră blindată și-au petrecut aproape jumătate de zi soții Tibon și fetițele lor – fără lumină, fără electricitate, comunicând prin mesaje cu vecinii din kibbutz și cu părinții, până când s-au terminat bateriile telefoanelor. În jur se dezlănțuise iadul. Kibbutzul fusese invadat de teroriști Hamas dar și de locuitori din Gaza veniți să jefuiască și să ucidă. Mica bază militară situată la câțiva kilometri de kibbutz, cea care trebuia să ajute la apărare, fusese și ea copleșită numeric, soldații și soldatele de acolo uciși sau luați ostateci. Sistemele de comunicare nu funcționau, politia și armata fuseseră luate prin surprindere, nu răspundeau la apeluri și nu veneau în ajutor. La Nahal Oz și în încă peste 20 de localități au fost masacrate familii întregi, au fost jefuite și incendiate locuințe și instituții, s-au comis violuri și alte atrocități. Peste 1200 de israelieni au fost uciși în acea zi și 251 de ostateci au fost târâți în Gaza. Unii dintre ei au fost asasinați sau au murit în detenție, alții au fost eliberați doar după doi ani.
Familia Tibon a devenit faimoasă și datorită acțiunilor eroice ale părinților și în special ale tatălui lui Amir, general în rezervă. El și mulți alti părinți, rude sau simpli israelieni, auziseră știrile și apelurile disperate de ajutor ale familiilor și cetățenilor din așezările de lângă Gaza și deciseseră să plece imediat în ajutor, realizând că armata și forțele de securitate păreau în multe locuri să fie inexistente sau să acționeze cu întârziere. Generalul Tibon, precum mulți alti israelieni în serviciu activ sau de rezervă, avea o armă personală acasă și a luat-o cu el. Împreună cu soția sa s-a îndreptat spre Nahal Oz, un drum care în mod obișnuit era o călătorie banală de vreo ora cu automobilul. Nu se așteptau la ceea ce aveau să întâlnească în cale, pe măsură ce se apropriau de destinație:
‘Era o scenă apocaliptică să vezi drumul presărat cu cadavre. Nu unul sau două, ci zeci de cadavre. Înăuntru și în afara maşinilor, pe marginea drumului, în mijlocul drumului. Cadavre de cetățeni israelieni – bărbaţi şi femei – şi cadavre de bărbați înarmați, unii dintre ei soldaţi şi poliţişti israelieni, alţii luptători Hamas. Majoritatea maşinilor de pe drum erau doar nişte schelete carbonizate, iar unele erau răsturnate. Câteva erau încă intacte, cu motoarele pornite, dar nimeni la volan. Tatăl meu a fost militar cea mai mare parte a vieții sale. Şi-a început cariera în forțele speciale, a luptat în războiul israelian din 1982 din Liban şi mai târziu a luat parte la operațiuni secrete în spatele liniilor inamice în mai multe țări. Şi-a pierdut prietenii, a fost rănit şi a văzut oameni murind sub ochii lui. Totuşi, ceea ce vedea în acea dimineață era diferit. ,,Nu mai văzusem niciodată atât de mulți morți într-un singur loc”, a explicat el ulterior.’ (pag. 133-134)
Acțiunea eroică a părinților a salvat multe vieți – ale membrilor familiei, dar și ale altor cetățeni și militari care se confruntau cu teroriștii. Proporțiile dezastrului au început să devină vizibile doar în zilele următoare. Sursele sale sunt încă discutate, mai ales că încă nu au început nici procesele teroriștilor capturați și nici nu a fost constituită încă o comisie de anchetă care să scoată la lumină și ceea ce s-a întâmplat în dimineața zilei de 7 octombrie, dar mai ales în zilele, lunile, anii precedenți. Singurul consens pare a fi faptul că este vorba despre cea mai tragică pierdere de vieți omenești suferită de poporul evreu de la Holocaust încoace, rezultat al unui plan de teroare antisemită. Victimele și țintele principale au fost evreii, dar alături de ei au fost asasinați și musulmani care lucrau sau făceau parte din forțele de ordine, și cetățeni străini – mai ales muncitori din Tailanda și Filipine care lucrau în agricultură sau ca asistenți pentru persoanele vârstnice. Perspectiva istorică descrisă de Amir Tibon oferă, poate, una dintre explicațiile posibile. Existau informații deja cu câțiva ani înainte despre un plan de acțiuni teroriste de proporții, dar nu i s-a acordat atenția cuvenită, nici chiar atunci când s-au înmulțit semnalele de alarma. De ce? Vom afla, poate, cândva în viitor.
‘În timp ce frontiera era atacată, cabinetul de securitate israelian s-a întrunit pentru o şedinţă de urgență la lerusalim. Avigdor Lieberman, numit ministru al apărării cu doi ani în urmă, a făcut încă o dată presiuni cerând o operațiune militară de amploare impotriva Hamas, cu scopul de a răsturna regimul din Gaza o dată pentru totdeauna. El i-a amintit lui Netanyahu de un document pe care i-l înmânase personal la sfârşitul anului 2016, avertizând despre un pericol catastrofal pentru Israel: un plan secret al Hamas de a străpunge gardul de frontieră în mai multe puncte simultan, de a ataca comunitățile israeliene din apropierea Fâşiei Gaza, de a ucide sute de cetățeni şi de a duce în Gaza zeci de ostatici.
Arhitectul acestui plan îngrozitor era Yahya Sinwar, unul dintre cei mai importanți terorişti pe care Israelul fusese de acord să-l elibereze din închisoare ca parte a acordului pentru Gilad Shalit din 2011. La întoarcerea sa în Gaza, Sinwar a promis că „nu-şi va abandona fraţii” – miile de prizonieri pa- lestinieni rămaşi în închisorile israeliene. A început imediat să elaboreze un plan care, credea el, va sili în cele din urmă Israelul să-i elibereze pe toți.
Documentul lui Lieberman explica în detaliu tot ce plănuise Sinwar – de la străpungerea gardului de frontieră, până la etapa finală de a duce ostatici israelieni în Fâşia Gaza şi de a-i plasa în tuneluri sub oraşul Gaza. Dacă Israelul nu va anihila gruparea Hamas, a avertizat Lieberman, organizația va continua să pregătească acest atac.
Netanyahu a ascultat argumentele, dar a refuzat din nou genul de operațiune pe care o cerea Lieberman şi, la fel ca în 2014, ofiţerii superiori ai armatei au fost de partea lui Netanyahu, explicând că Israelul are obiective de apărare mai urgente, cum ar fi oprirea transporturilor masive de arme ale Iranului către Hezbollah, în Liban. Discuția s-a încheiat cu o decizie de a detensiona situația din Gaza, de preferință prin solicitarea ca emitatul Qatar să trimită și mai mulți bani în Fâșie în încercarea de a calma organizația Hamas.’ (pag. 306-307)
Cartea are un epilog, dar nu și un final. În fapt, pentru Amir Tibon, pentru familia lui, pentru vecinii supraviețuitori din kibbutzul înfloritor în care doreau să-și clădească o viață frumoasă, pentru toți cei care trăiesc în Israel și în jurul Israelului – evrei sau arabi, ziua de 7 octombrie nu s-a încheiat. A început atunci un conflict care s-a întins și spre nord, apoi până în Iran și Golful Persic. Sau poate acel conflict deja exista și 7 octombrie a fost unul dintre primele episoade. Fapt este că el nu s-a încheiat încă, multe vieți au fost și vor fi irosite, distrugerile sunt imense. Mai există speranță?
‘Ridic capul şi mă uit spre vest, către Gaza. De aici, este mai uşor să vezi amploarea uluitoare a greu să te împaci cu ea. Ultima dată când am fost aici, am văzu sute de clădiri de cealaltă parte a gardului. Acum, nu mai exista nimic decât gråmezi de moloz. Focurile de armă răsună în depărtare şi fumul lor se ridică din adâncurile oraşului ruinat, rezultatul unui bombardament aerian israelian care tocmai a avut loc cu câteva minute în urmă, în timp ce eu conduceam spre cimitir.
În calitate de cetățean israelian, am sprijinit efortul de război, cel puțin în primele luni ale luptelor. Am fost supărat pentru ceea ce a făcut Hamas şi mi-a fost frică de cum slăbiciunea va fi percepută israeliană în fața acelui atac de ceilalți adversari ai noştri din regiune. Dar, ca ființă umană, îmi este extrem de greu să accept nivelul de distrugere provocat de propria țară în Gaza. Ca locuitor din Nahal Oz, care încă mai speră că familia mea se va putea întoarce într-o zi aici, trebuie să mă întreb ce va rezulta din toată această violenţă – pace şi linişte sau şi mai multă violenţă?’ (pag. 398)
Elocventă este poate discuția dintre autor și una dintre vecinele sale, o veterană a kibbutzului, văduva unuia dintre cei care întemeiaseră așezarea cu șapte decenii în urmă. Cei doi sunt despărțiți de generații, dar sunt puși în fata aceleiași dileme și acelorași vise spulberate despre o viață sigură pentru ei și pentru generațiile următoare.
‘Îi pun întrebări despre trecut – despre soţul ei, Tzvika, cel care l-a înlocuit pe Roi Rutberg în 1956 ca şef al securității comunității după moartea tragică a prietenului său şi care a murit în 2008, după ce a crescut cinci copii și câțiva nepoți.
– Sunt fericită că nu a trăit să vadă ce s-a întâmplat cu comunitatea noastră, spune ea, gândindu-se la acea sâmbătă. I-ar fi provocat atât de multă tristețe.
– Te mai întoarci la Nahal Oz? o întreb pe Tami.
Ea zâmbeşte şi îmi pune aceeaşi întrebare.
– Dar tu?
Eu mi-am pus această întrebare de nenumărate ori de când am plecat din Nahal Oz, cu aproape trei luni în urmă, dar răspunsul tot nu vine uşor. Noi doi stăm acolo în tăcere pentru ceea ce ar putea fi un minut întreg, ascultând vuietul îndepărtat al valurilor. În cele din urmă, recunosc față de Tami ceea ce era atât de greu de recunoscut: că sper să mă întorc, dar nu pot spune cu siguranță că o voi face.’ (pag. 388)
Partea istorică este excelent documentată, dar trebuie ținut cont că autorul are și o poziție politică pe care nu încearcă în niciun moment să o camufleze. La sfârșitul cărții cititorii pot găsi peste 50 de pagini de referințe în legătură cu fiecare capitol și fiecare informație, idee și opinie dintre cele enunțate în carte. De aici pot începe, pentru cei interesați, lecturi suplimentare foarte instructive.
Câteva cuvinte despre ediția românească. Nu am nimic să reproșez traducerii lui Sorin Cristescu. El preia din textul englez și câteva forme gramaticale ale unor cuvinte ebraice în original, ceea ce face ca textul să sune uneori puțin ca româna vorbită de unii israelieni originari din România. Notele sale sunt în mare parte utile și exacte, desi cam generale, la nivelul informației de bază din wikipedia. Sunt și câteva erori. Păcat că editorii nu au apelat la o revizuire a notelor de către un cititor/redactor cu cunoștinte actualizate despre realitatea israeliană.
‘Masacrul din 7 octombrie 2023’, cartea lui Amir Tibon, este o excelentă contribuție la raftul de cărți pe care cititorii din Romania îl au deja la dispoziție în legătură cu Orientul Mijlociu. Este o carte actuală pentru a înțelege un conflict aflat încă în plina desfășurare și un document istoric punctual, comprehensiv, scris dintr-o perspectivă clară și bine argumentată. Amir Tibon scrie bine și cursiv și nu m-ar mira să-l văd aventurându-se și în proza de ficțiune în anii viitori. Cartea aceasta va rămâne una dintre primele referințe despre un eveniment care prin infamia, complexitatea și consecințele sale nu va mai putea fi șters din istorie.
