1. Gard
Nu s-ar zice că noiembrie e luna cea mai potrivită pentru o călătorie în sudul Franței, dar așa a ieșit. Însă eu am reușit să mă strecor convenabil printre ploi și am apreciat fiecare geană de soare, ceea ce în plină vară sunt sigur că n-aș fi făcut. Și-apoi oamenii aceia, spre deosebire de turiști, locuiesc tot timpul acolo – chiar și în noiembrie. Ca de altfel și orașele și satele lor. Or cum eu nu pe turiști mă dusesem să-i caut, lucrurile s-au potrivit cum nu se poate mai bine.
Pentru început mi-am stabilit baza în Sauvignargues, un sat de viticultori din departamentul Gard, între Sommières și Nîmes (patria denimului), unde prietenii mei francezi au o casă de vacanță. Vacanță în noiembrie? De ce nu, dacă tot e casa ei acolo? Un sat de piatră: clădiri, străzi, coclauri, totul din piatră, abia dacă mai rămâne loc și pentru vii. Ce vreau să spun e că piatra este istorie și istoria însăși este din piatră. Istorie cu care cei de-acolo nu doar că se mândresc, asta știe să facă oricine, dar o și păstrează cu grijă: antichități precum arenele romane (la Nîmes) și un apeduct (Pont du Gard), apoi cetăți, biserici și alte construcții medievale perfect funcționale. La Pont du Gard, obiectiv turistic major, am fost impresionat de modul ingenios în care este pus în valoare: nu vezi nimic până când nu treci de intrarea în sit, o clădire modernă din inox și securit dotată cu săli de expoziții și case de bilete. Coborând apoi câteva trepte clădirea modernă dispare și apare ceea ce este considerat a fi monumentul antic cel mai bine păstrat din zonă. De fapt este cel mai bine restaurat, adică refăcut, de bravii constructori ai lui Napoleon al III-lea. Lucru pentru care merită din plin stima noastră.
Interesant e că Evul din piatră se prelungește și în locuri mai puțin pietroase precum Aigues-Mortes (adică ape stătătoare, bălți; e bine de știut că aigues nu se pronunță egü, ca în franceza modernă, ci eg; mai întâi pentru că vine din occitană, apoi pentru că, într-adevăr, nu e nimic ascuțit pe-acolo). De aici, Ludovic cel Sfânt a pornit în veacul al XIII-lea două cruciade, în pregătirea cărora a construit o citadelă și o biserică gotică a cărei splendidă medievalitate este în prezent alterată, zic eu, de niște vitralii moderniste. Plus un port ca un început de peisaj venețian pe canalul care iese în mare la Grau du Roi, câțiva kilometri mai la vale (grau desemnând în langue d‘oc șenalul care leagă un lac de mare). De altfel, întreg ținutul este marcat de spiritul deltei Ronului, cu lungi canale navigabile și imense lacuri sărate în care își fac veacul flamingi roz și în jurul cărora pasc tăurași negri, cele două simboluri animaliere ale regiunii Camargue. Și tot de pe Ron vine și mistralul, un vânt rece care împrospătează aerul stătut din văi. Eu însă am ajuns prea devreme ca să mă fi suflat.
Străbătând noi șoselele care șerpuiesc molcom printre garrigues de la un rond-point la altul (ideea de a rezolva orice intersecție prin sens giratoriu, aspru criticată de unii automobiliști mai grăbiți, mi s-a părut foarte bună după ce le-am văzut funcționând), am avut subit o mare revelație: procentul de SUV-uri, renumita mașină de fițe, este mult, mult mai redus decât la noi. Ba chiar majoritatea automobilelor sunt mici și, n-o să mă credeți, aproape toate albe, de parcă s-ar fi vorbit între ele. Poate că vara când zona se umple de turiști situația se schimbă oarecum, așa că măcar din cauza asta m-am felicitat că mi-am ales bine anotimpul. În rest, aș mai putea remarca siluetele atât de mediteraneene ale chiparoșilor, înfipți în pământ ca niște lumânări verzi, ca și ale pinilor cu frunzișul lor de ace așezat pe creștet precum o pălărie. Apoi platanii ale căror trunchiuri și ramuri scheletice decorează cu demnitate piețele centrale din orășele și sate, participând cu aportul lor de frunze uscate la târgurile de arome provensale din Sommières și Uzès. Dar asta, desigur, numai sâmbăta, când este zi de târg.
2. Montpellier
Deși mă bucur de câte ori am ocazia să-mi exersez franceza, trei zile de vorbit numai și numai franțuzește m-au cam obosit. Așa am ajuns să vorbesc românește cu câinele gazdelor mele, un labrador auriu simpatic care, surd fiind el, era singurul care mă înțelegea. Totuși, cum nu-mi era întrutotul de ajuns, mi-am luat în cele din urmă rămas bun de la prietenii mei francezi și m-am îndreptat către orașul unde locuiește de ceva vreme Cindrel, fost coleg de studenție și bun prieten. Cu care nu mă mai văzusem de exact 48 de ani. De fapt, și trebuie s-o recunosc deschis, acesta a fost principalul scop al călătoriei mele, peisajele atât de speciale ale Sudului, care și ele m-au încântat nespus, fiind doar un bonus.
Montpellier, oraș mare, capitala departamentului Hérault și a regiunii Languedoc-Roussillon, nu găzduiește nici pe departe atâtea vestigii străvechi precum vecinele sale mai mici. Ceea ce nici n-ar fi atât de grav, zic eu. Nu asta a fost însă și opinia lui Georges Frêche, fostul primar socialist-maoist al orașului, care a construit Antigone, un cartier în stil deconstructivist antic grec (sau poate roman), operă a arhitectului catalan Ricardo Bofill. Socialist și el. Mie mi-a amintit de înclinația arhitecturii comuniste către simbolurile imperiale și m-a făcut să mă simt inconfortabil – însă printre cei de-acolo opiniile sunt împărțite, ceea ce îmi pare cât se poate de firesc. Există totuși și un centru vechi, ridicat între secolele XVII – XIX, cu străduțe înguste în pantă și clădiri din piatră (cum altfel?), printre care răsar monumente și palate elegante. Și fără mașini. În rest un oraș aerisit, cu mult spațiu verde, cu tramvaie pictate în modele și culori diferite, după număr. Și un agreabil centru universitar. Profitând de vecinătatea mării Cindrel m-a dus să văd Palavas-les-Flots, o stațiune care seamănă întrucâtva cu Eforie, construită probabil în aceeași perioadă (chiar am zărit un hotel care aducea cu Belona!) și La Grande-Motte, un fel de Neptun. Cum se întâlnesc ele, marile spirite!
3. Marsilia
Dar unde e Provence, cea atât de cântată și pictată? Era la locul ei, deși eu n-am văzut-o decât din tren. E frustrant să treci pe lângă Arles și să nu ți se arate decât blocuri modeste și mici hale industriale cum se găsesc în preajma tuturor celorlalte orașe. Dar fiind clar că nu puteam vedea totul în puținul timp care-mi mai rămăsese am ales Marsilia, de unde tot urma să iau avionul spre casă. Trenul a plecat din Montpellier din gara Saint-Roch (protectorul orașului. Roch se citește roc, spre deosebire de Foch care se citește foș; poate că occitana și-a vârât coada și aici) și a ajuns la Marsilia în zori, în gara Saint-Charles (care nu știu cum se citește; probabil șarlă). Sfinți feroviari. La ieșire mi-a apărut la picioare o scară monumentală cam ca cea din Odesa, din vârful căreia se zărea panorama locurilor. Frumoasă primire!
Primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am aranjat a fost să mă înscriu la un tur al orașului, soluție de urgență, dar binevenită. Ce-am constatat? Că centrul seamănă întrucâtva cu cel din Budapesta: bulevarde largi mărginite de clădiri monumentale de secol XIX și în care pătrund la intervale egale străduțe înguste și pitorești. Doar podurile lipsesc și singurul aspect specific mediteranean este dat de numărul mare de motociclete și motorete. Există chiar și un Gellért – care aici se numește Roucas-Blanc – cu vile de lux cățărate pe pante îndrăznețe și în vârf cu o biserică-far, Notre-Dame-de-la-Garde, care aduce cumva ca siluetă cu cea de la Mont-Saint-Michel. Doar că mult mai nouă și mai romano-bizantină. Apoi că Château d’If, pe care mi-l imaginam impozant, apare ca un fel de cetățuie pe o insuliță. Profilată nu pe mare, cum s-ar fi cuvenit, ci pe pantele stâncoase ale câtorva insule mai mari. Realitatea îmi destrăma astfel una dintre iluziile copilăriei! Turul orașului pornind și încheindu-se în preajma Vechiului Port, un fel de Pireu ceva mai mic cu două forturi masive la intrarea dinspre mare, îmi imaginam cum arăta el pe vremea corăbiilor încărcate cu mirodenii și lemn prețios, atunci când era singurul port. Acum fiind ocupat cu yachturi și vaporașe de croazieră și în pline pregătiri de Crăciun, cu zeci de tonete din lemn și brazi brumați din pricina renumitelor geruri marseieze.
Apoi am pornit pe jos și am dat peste principala arteră a Marsiliei, celebra La Canebière (un fel de Rákóczy, dacă e să extind comparația), care nici astăzi nu știu ce fel de arteră este. Asta deoarece pe plăcuțe nu scria că ar fi bulevard, nici stradă, nici alee măcar ci, simplu, La Canebière. Iată unde duce celebritatea! Pe mine m-a atras numele ăsta nu pentru cane (rață), ci pentru bière, cuvânt pe care nu mai e nevoie să-l traduc. Fiind soare și suficient de cald ca să pot umbla în cămașă și apropiindu-se prânzul, mă și vedeam instalat la una dintre mesele de pe trotuar ale numeroaselor cârciumioare, cu ceva bun și o bere dinainte. Ei bine, nu! În prima mi-au spus că n-au autorizație să vândă alcool, într-a doua patroana mi-a aruncat o privire mustrătoare și, în sfârșit, într-a treia, mi s-a explicat că nu le permite Coranul. Inutil să le fi spus că mie-mi permite, nu m-ar fi înțeles. Abia atunci m-am uitat mai atent și am văzut că, în afară de negri, majoritatea celor din jur aveau figuri de maghrebieni. Dar toți sporovăiau în franceză și doar la telefon o mai dădeau uneori pe arabă, vorbind poate cu cei de acasă. Puține fețe palide, între care și eu. Turiști. Când mi-am exprimat frustrarea în fața singurei persoane pe care o cunoșteam pe-acolo, recepționerul de la hotel, acesta mi-a spus complice că îmi dă el adresa unui restaurant unde se mai servește bere. Dar cum prefer să nu umblu singur prin restaurante, m-am mulțumit cu un kebab stropit cu apă minerală și mi-am cumpărat de la un minimarket două doze mari de Leffe pe care le-am băut în cameră. Nu mi-au plăcut.
Mi-am continuat cercetarea și pe alte trasee, până seara târziu, fascinat fiind de situație, dar multe lucruri noi nu am descoperit. Era aproape același peisaj uman, cu puțini localnici în plus, care însă nu păreau afectați de ce se întâmplă. Poate că se obișnuiseră. Dar pe mine parcă nu mă mai interesa aspectul nocturn al orașului, așa că am fost luat prin surprindere când mi-a apărut în față cel mai bizar tramvai pe care l-am văzut vreodată. Lung de 40 de metri, cu o față de babă-știrbă-proaspăt-ieșită-de-sub-duș, era format din 7 tronsoane de lungimi diferite pe care și le șerpuia alert pe străzi și străduțe.
Dimineața am fost trezit de echipele de salubritate, apoi străzile au început să se populeze, mai întâi cu mame care-și duceau copiii la grădiniță, apoi elevi și, într-un final, cu cei care mergeau la muncă. Totul într-o proporție de cinci albi la doi negri, însă precizez că vorbesc doar de pietoni, neputând să văd figurile celor din mașini, din tramvaie și de sub căștile de motociclist. Atmosfera părea pașnică, dar nu sunt sigur dacă nu cumva doar părea. Pentru că, după ce am mâncat un tacos la micul dejun (căci un croissant cu ceva n-am putut găsi; mi-au spus că ei nu obișnuiesc) și am băut o cafea (excelentă, dar prea scurtă), când am scos banii ca să plătesc, patronul arab s-a albit la față și mi-a șoptit să-i bag repede la loc ca să nu mi-i vadă cineva; așa că a trebuit să-i filez din buzunar. Asta în plin centru, pe Boulevard d’Athènes! Și mi-am amintit că însăși Notre-Dame-de-la-Garde, de la Garde fiind, își atenționa vizitatorii ca sub nici un motiv să nu lase obiecte la vedere în mașină! Atunci mă amuzasem, dar între timp mi-a mai trecut din amuzament.
Era vinerea dinaintea protestului vestelor galbene și recepționerul mă invidia că plec la timp. Unde? În România. Ei, orișcât! Astfel încurajat, mi-am luat valiza, am zdrăngănit-o la deal, am urcat la loc scările până la gară, am trecut prin gară (unde falnicele TGV-uri își așteptau clienții) și am luat autobuzul care urma să mă ducă la aeroport. Când am ajuns la București, ningea.