„În miezul zilei caniculare”, de Mihaela Farcaș
Editura Cartex, București, 2026
Există volume de poezie care se construiesc în jurul unei teme și volume care construiesc, dintr-o întreagă rețea de teme, o adevărată viziune asupra lumii. În miezul zilei caniculare, volumul de debut al Mihaelei Farcaș, publicat la Editura Cartex în anul 2026, în urma câștigării concursului de debut al colecției Amaterasu coordonate de Ramona Boldizsar, aparține celei de-a doua categorii. Este o carte densă, intelectualizată, niciodată lipsită de temperatură afectivă, în care corpul, memoria, trauma, iubirea, abandonul, feminitatea, boala, singurătatea și posibilitatea vindecării se află într-o permanentă tensiune.
Titlul este, la rândul său, semnificativ. „Miezul zilei caniculare” nu desemnează un simplu moment temporal sau o stare meteorologică, ci pare să indice o situație-limită: existența ajunsă la temperatura maximă, la punctul în care nu mai poate funcționa în regim de confort. Căldura este, simultan, presiune, febră, epuizare și probă de rezistență. Prefața Ramonei Boldizsar formulează chiar această idee a rezilienței și a echilibrului obținut în condiții de instabilitate: cartea este prezentată ca un „proces subtil al rezilienței”, iar echilibrul din titlul prefeței: „Echilibrul se construiește în haos”, devine o posibilă cheie de lectură a întregului volum.
Așadar, ceea ce pare inițial o carte despre suferință se dovedește a fi o carte despre supraviețuire. Dar supraviețuirea nu este înțeleasă eroic. Nu există aici triumfalismul celui care a depășit trauma și privește retrospectiv o perioadă închisă. Trauma rămâne prezentă, în corp, în memorie și în limbaj. Tocmai de aceea, poezia devine un instrument de cartografiere a ceea ce nu poate fi simplificat.
Una dintre cele mai puternice caracteristici ale volumului este corporalizarea radicală a experienței. Eul poetic nu se raportează la corp ca la un simplu suport al conștiinței. Corpul gândește, păstrează, reacționează, suferă și își construiește propriile memorii. În poemul Nimic magic, nimic mistic, poeta formulează explicit una dintre ideile fundamentale ale volumului: „corpul nu uită, / corpul stochează & procesează uneori prea lent” (p. 38). Este una dintre cele mai importante propoziții poetice ale cărții. Memoria nu mai este exclusiv psihică, ci biologică. Trauma nu aparține trecutului pentru că organismul continuă să o poarte. De aici provine și frecvența vocabularului medical, anatomic și neurologic: cortex, biopsie, gene, sinapse, nervi, celule, valve, hipocamp. Dar terminologia nu este folosită pentru a crea artificial impresia de erudiție. Devine un limbaj prin care poeta încearcă să descrie ceea ce limbajul afectiv tradițional nu mai poate surprinde.
În Matrioșka, de pildă, atingerea nu produce numai apropiere, ci „any mângâiere scobește măduva / & secționează nervii”, iar orice atingere se leagă de sinapse „ca un cheag nedizolvat” (p. 25). Eroticul este astfel simultan tandru și traumatic. Corpul devine locul unde iubirea și frica nu pot fi separate. Această corporalitate amintește de radicalitatea Angelei Marinescu, dar registrul Mihaelei Farcaș este diferit. Dacă la Angela Marinescu corpul poate deveni un teritoriu al revoltei și al autodistrugerii, aici el este mai degrabă un laborator al cunoașterii. Poeta își investighează propriile reacții și transformă anatomia într-un instrument de analiză: pentru a înțelege ceea ce i se întâmplă, eul trebuie să-și citească propriul corp.
În acest sens, volumul poate fi apropiat și de Sylvia Plath sau Anne Sexton, unde corporalitatea devine un instrument de sondare a identității. Dar la Farcaș există o nuanță esențială: corpul nu este doar locul în care se consumă suferința, ci și spațiul unde se caută resursele adaptării și rezistenței. Titluri precum Autoimun, Disociere, Shell shock sau Un supercomputer care să anuleze efectele memoriei afective indică o poezie preocupată de mecanismele traumei. Cuprinsul volumului arată o construcție atentă, în care titlurile funcționează asemenea unor borne ale unei călătorii interioare.
Cu o stilistică de factură conceptual-biografică, unde rănile nu se oferă spectaculos privirii celorlalți, ci sunt disecate cu o precizie aproape chirurgicală. Discursul refuză lamentația simplă, preferând tehnica, o limpezime aproace rece în care imaginile violente sunt livrate cu iscusință a stilului. Shell shock este un exemplu revelator în acest sens. Poemul începe printr-o imagine de impact: „mi-am deșurubat inima, / cortexul mi se încingea ca un reactor nuclear” (p. 28). Inima, cortexul și reactorul aparțin unor registre diferite, dar poeta le aduce în aceeași ecuație. Rezultatul este o anatomie mecanicizată a traumei: suferința interioară devine catastrofă energetică.
Aceeași strategie apare în Imago, unde eul se definește printr-o serie de transformări de natură biologică: „sunt o pasăre mută cu limba de forma unui / șrapnel” (p. 26). Cuvântul și suferința se suprapun. Limbajul însuși este contaminat de violența lumii exterioare. De aceea, poezia din volum nu este pur confesivă, confesiunea este materia primă, permanent prelucrată prin metaforă și reflecție.
Poezia Mihaelei Farcaș chestionează în substrat însuși modul în care ființa își poate conserva echilibrul în interiorul unei realități profund instabile, într-un spațiu în care reperele tradiționale s-au dizolvat și nu mai oferă nicio certitudine. Volumul refuză interogațiile abstracte, mutând greutatea căutării de sens direct în planul supraviețuirii concrete, acolo unde alienarea nu mai este doar o temă de reflecție, ci o stare fizică ce trebuie suportată zi de zi.
În Sati, această problemă capătă accente acute, pragmatice: „(aici nu avem timp să simțim. aici doar / supraviețuim. animale hiperadaptabile în jungla / fără de zei.)” (p. 11). Absența divinității sau a intervenției salvatoare nu constituie totuși punctul final. După destrămarea iluziilor rămân corpul, limbajul și mecanismele de auto-reglare. De aceea, textul continuă prin impunerea unei forțe vitale obligatorii: „pragmatismul a luat locul intervenției divine. / ziua de după moarte va fi mereu cea mai / glorioasă așa că ridică-te și umblă.” (p. 11). Sensul nu este primit din exterior, ci extras din propria capacitate de a îndura și de a merge mai departe. Poeta transformă colapsul într-o stare investigată la microscop și caută modalități concrete de a locui în interiorul lui fără a fi anihilat. În poemul Radioscopie, izolarea capătă o dimensiune radicală: „noi, orbii fără degete & timpane, / izolați în tăcere.” (p. 33). Totuși, tocmai recunoașterea acestei asincronii devine primul pas spre o luciditate salvatoare.
O dimensiune esențială a volumului o reprezintă reconfigurarea imaginii feminității. Discursul Mihaelei Farcaș refuză clișeele datoriei sau ale resemnării domestice, deconstruind în schimb proiecțiile sociale care apasă asupra corpului și psihicului feminin. Ideile abstracte despre opresiune, datorie și sacrificiu sunt redate aproape întotdeauna prin referire directă la anatomia feminină sau la ipostaze robotizate ale acesteia.
În poemul Sati, ipostaza femeii care susține rețeaua de relații din jurul ei este fixată printr-o imagine de o fragilitate tăioasă: „pot fi furioasă & necruțătoare, tandră / ori prea sensibilă ca o femelă păianjen țesând / constant firele ce îi țin pe ceilalți întregi.” (p. 11). Această nevoie de a-i proteja pe ceilalți cu prețul propriei epuizări este disecată critic în cuprinsul textelor.
Mihaela Farcaș se plasează într-o zonă de confluență între poezia viscerală, centrată pe traumă, și cea cerebrală, puternic conceptualizată. Ea poate fi apropiată de debutul recent al Ralucăi Urse din volumul Tot ce atingi devine quasar. Ambele poete cartografiază teritoriul identității feminine prin intermediul unor imagini unde corpul devine un seismograf al tensiunilor și al episoadelor traumatice. Însă, în timp ce la Raluca Urse discursul mizează adesea pe o expansiune cosmică a materiei și pe o melancolie interioară, Mihaela Farcaș păstrează o răceală clinică, o reținere ce acționează ca un ecran protector.
Această situare estetică relevă un feminism al vulnerabilității asumate, unde forța nu provine din mimarea unei puteri absolute, ci din capacitatea de a numi abuzul, alienarea și constrângerile. În poemul Masă în familie, poeta denunță direct traumele generate de relațiile disfuncționale și de presiunea intimității instrumentale: „despre bărbații care te-au marcat / fostul alcoolic abuzat de tată / care te-a idealizat până la prăbușire / actualul alcoolic care te-a constrâns / să faci sex” (p. 16).
Performanța estetică cel mai vizibil atuu al volumului se produce tocmai în aceste momente de maximă tensiune conceptuală, unde textul reușește să evite capcana uscăciunii teoretice pure prin forța plastică a detaliului biologic sau cotidian. Disonanța dintre cerebralitatea formei și brutalitatea experienței trăite creează o atmosferă tensionată, în care fiecare poem funcționează ca o supapă de siguranță.
În miezul zilei caniculare reprezintă un debut articulat, matur, care impune o voce distinctă în peisajul poetic actual. Mihaela Farcaș nu caută să placă și nu oferă consolări facile. Cartea sa este o investigație aspră asupra modului în care mintea și corpul pot rezista haosului cotidian, demonstrând că, în cele din urmă, poezia poate funcționa ca un mecanism autodefensiv esențial.
