Patti Callahan Henry este autoarea a 17 romane, multe dintre ele fiind bestsellere New York Times și USA Today. Pentru cartea Becoming Mr. Lewis a primit nenumărate distincții, printre care The Christy Award Book of the Year, The Harper Lee Distinguished Writer of the Year și Alabama Library Association Book of the Year. Este cofondatoarea și una dintre gazdele celebrului show online și podcast Friends and Fiction și colaborează la publicația Parade Magazine. Scrierile sale au apărut în numeroase antologii și volume de povestiri. Autoare cu normă întreagă și mamă a trei copii, locuiește împreună cu familia în Alabama și Carolina de Sud. La Editura Trei au apărut romanele A fost odată un dulap (2022), Cartea secretă a Florei Lea (2024) și Povestea pe care a lăsat-o în urmă (2026).
– Ce v-a atras cel mai mult la povestea reală a Barbarei Newhall Follett și în ce moment ați știut că aceasta trebuie să devină un roman?
Barbara m-a găsit pe mine – ceea ce poate părea ciudat. Totul a început în timp ce mă documentam despre Beatrix Potter și am descoperit că aceasta crease un limbaj codificat pentru ca mama ei să nu-i poată citi jurnalele. Această descoperire m-a purtat într-o incursiune fascinantă în lumea scriitorilor – și mai ales a scriitoarelor – care au inventat limbi proprii; așa am dat peste Barbara Newhall Follett: un copil-minune care a publicat un roman la vârsta de doisprezece ani, a creat o lume și o limbă imaginare complexe, pentru ca apoi să dispară fără urmă la douăzeci și cinci de ani.
Există momente în care o poveste pur și simplu te cucerește, iar acesta a fost unul dintre ele. Nu mă puteam opri din a mă întreba: ce s-a întâmplat cu Barbara – și ce s-a întâmplat cu limba ei? Dar mă fascinau în egală măsură și întrebările mai profunde. De ce ar simți o tânără nevoia de a crea o limbă complet nouă? Ce se întâmplă atunci când cuvintele de care dispunem nu sunt suficiente pentru a exprima ceea ce simțim sau trăim?
La început, am încercat chiar să scriu povestea Barbarei. Am lucrat la asta aproape un an. În cele din urmă, mi-am dat seama că Barbara trebuia să fie sursa de inspirație pentru roman, nu subiectul acestuia. Abia după ce am imaginat-o pe fiica pe care Barbara nu a avut-o niciodată – un copil rămas în urmă, încercând să descifreze nu doar limbajul mamei sale, ci și absența acesteia – romanul a prins cu adevărat viață.
– Cum ați decis ce elemente istorice să păstrați și unde să lăsați imaginația să completeze golurile?
A fost mai degrabă un proces decât o decizie luată de la bun început. Inițial, am urmat îndeaproape biografia Barbarei, dar, în cele din urmă, am înțeles că dacă rămâneam legată strict de fapte nu îi permiteam romanului să-și descopere propriul adevăr. Așa că am luat-o de la capăt.
Am păstrat elementele care mă captivaseră inițial: copilul-geniu și scriitoare a anilor ’20, limbajul inventat și lumea fantastică, relația dintre imaginație și evadare, precum și misterul unei femei care dispare. De asemenea, am vrut să rămân în aceeași epocă istorică. Apoi, mi-am dat voie să le creez pe Bronwyn, Clara și Wynnie și să pun o întrebare la care istoria nu mi-ar fi putut răspunde niciodată: ce se întâmplă cu persoana lăsată în urmă?
Am dorit ca fundalul istoric să fie suficient de fidel pentru a contura lumea și presiunile acesteia – așteptările impuse femeilor, Marele Smog din 1952, regiunea Lake District. Am lăsat istoria să-mi ghideze personajele, în timp ce exploram întrebările de ordin emoțional la care datele istorice nu puteau oferi un răspuns.
– Clara își caută mama, dar pare că își caută și propria identitate. A fost aceasta intenția de la început?
Clara crede, atât la nivel conștient, cât și inconștient, că dacă va reuși să afle ce s-a întâmplat cu mama ei, atunci, cumva, tot restul vieții sale va căpăta sens. Dacă va putea traduce continuarea, dacă va înțelege de ce a plecat Bronwyn și va descoperi dacă a fost iubită îndeajuns, atunci poate că, în sfârșit, se va înțelege pe sine însăși.
Însă niciun răspuns din exterior nu poate oferi o soluție completă la acea întrebare umană fundamentală: „Cine sunt eu?”. Clara și-a petrecut o mare parte din viață încercând să se reconstruiască prin intermediul pieselor lipsă din povestea mamei sale. În cele din urmă, trebuie să înțeleagă că a o găsi pe Bronwyn și a se găsi pe sine sunt două lucruri diferite.
– Romanul vorbește despre felul în care poveștile ne ajută să supraviețuim. Credeți că ficțiunea poate vindeca răni reale?
Așa cred, deși nu consider că o poveste vindecă dacă doar uităm ce s-a întâmplat. Ficțiunea nu poate anula suferința sau abandonul și nici nu ne poate reda ceea ce am pierdut. Ea ne ajută, însă, să găsim un sens în cele petrecute.
Am crezut dintotdeauna că poveștile sunt una dintre modalitățile prin care oamenii încearcă să înțeleagă ceea ce pare lipsit de sens. Ficțiunea ne oferă un spațiu sigur în care putem aborda întrebări care, altfel, ar putea fi prea dureroase sau complicate pentru a fi înfruntate direct.
Putem trăi o altă viață, putem privi suferința dintr-o altă perspectivă, putem da un nume unor lucruri pe care nu am reușit niciodată să le numim și, uneori, putem descoperi că nu suntem singuri.
Exact acest lucru i se întâmplă și Clarei. La început, ea crede că are nevoie de un anumit răspuns pentru a se regăsi. Însă descoperirea cu adevărat profundă este că poate fi iubită și se poate simți ea însăși chiar și fără toate răspunsurile pe care credea că trebuie să le primească.
Așadar, da, cred că poveștile ne pot ajuta să ne vindecăm. Uneori, o poveste ne dă puterea de a purta cu noi ceea ce nu poate fi reparat.
– Ce spune cartea despre relația dintre mamă și fiică, dincolo de despărțirea care stă la baza intrigii?
Clara poartă în ea ceea ce am ajuns să numesc „nevoia de mamă” (orig. mother hunger)– dorința arzătoare de a o înțelege și de a reface legătura cu mama care a dispărut. Pe lângă durerea abandonului, Clara păstrează și opt ani de amintiri extraordinare, de imaginație, creativitate și iubire. Ambele realități coexistă. Această contradicție m-a fascinat.
Apoi, Clara devine ea însăși mamă, iar relația ei cu Wynnie ne oferă o altă ipostază a acestei legături: una strânsă, plină de afecțiune și, în multe privințe, vindecătoare. Am vrut ca aceste trei generații – Bronwyn, Clara și Wynnie – să demonstreze că moștenirea maternă nu este ceva ce primim pur și simplu în mod pasiv. Vorbim atât de des despre filiația patriarhală, încât am dorit să explorez linia maternă.
– Cum scrieți? Aveți un ritual?
Poveștile mele pornesc de la curiozitate – de la ceva ce nu-mi iese din minte. Urmând firul acestei curiozități, mă cufund în documentare până când încep să prindă contur personajele și ajung să simt adevărul de natură emoțională din spatele faptelor. Apoi mă apuc de scris, iar povestea se schimbă inevitabil. Am scris deja destule romane încât să știu că acest haos nu reprezintă un eșec al procesului; el *este* procesul.
În privința ritualurilor, nu sunt o persoană foarte disciplinată; sunt, pur și simplu, obsedată de scris. În mod tradițional, dimineața este momentul în care scriu cel mai bine, când imaginația îmi este cea mai proaspătă. Însă adevăratul ritual constă în simplul fapt de a te așeza la lucru. În unele zile, munca pare plină de inspirație, în timp ce în altele trebuie să descâlcești totul propoziție cu propoziție. După atâtea cărți, am învățat să nu aștept certitudinea. Te așezi la birou, urmezi firul curiozității, sapi mai adânc în dorințele, nevoile și slăbiciunile personajului și ai încredere că, în cele din urmă, povestea îți va spune ea însăși ce vrea să devină.
– Dacă ar fi să transmiteți un singur mesaj cititorilor prin această carte, care ar fi acesta?
Ezit întotdeauna să le transmit cititorilor un singur mesaj, deoarece cred cu tărie că poveștile sunt entități vii; ele devin ceva ușor diferit în mintea fiecărui cititor.
Totuși, dacă ar trebui să exprim ideea centrală a acestui roman, aceasta ar fi următoarea: poți fi iubit și împlinit chiar și fără a avea toate răspunsurile despre care credeai că ai nevoie.
Clara își petrece o mare parte din viață crezând că, dacă va reuși să afle ce s-a întâmplat cu mama ei, de ce a plecat aceasta și ce conține cartea netradusă, își va înțelege în sfârșit propria viață.
Însă unii dintre oamenii pe care îi iubim rămân imposibil de descifrat. Unele mistere rămân mistere.
Sentimentul de împlinire nu poate depinde de găsirea răspunsului la fiecare întrebare.
– Mulțumim.
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile autoarei: Liesa Cole)
