Interviu Recomandat

Interviu Alex. Ștefănescu: ”Pasiunea pentru literatură seamănă cu dragostea: te face să-ți depășești limitele”

Cu balaurul criticii literareAm scris despre cărțile domnului Alex. Ștefănescu în două rânduri: atunci când am vorbit de una dintre cele mai recente apariții, ”Un scriitor, doi scriitor”, de la Editura Allfa, dar și când am discutat despre volumul de interviuri ”Convorbiri cu Alex. Ștefănescu”, un dialog purtat cu Ioana Revnic. A venit, firesc, dorința unui interviu cu scriitorul și criticul literar, iar acesta a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre si îi mulțumim din nou pe această cale. (Mulțumim, de asemenea, și partenerilor noștri de la Editura All pentru intermediere!)

-Sunteți unul dintre cei mai activi critici literari din România. Mereu prezent, ba într-o colecție de interviuri sau de articole, ba scriind o carte sau făcând o emisiune la televiziune, ba coordonând o colecție de cărți sau răspunzând acid unora, cu umor celor mai mulți pe Facebook. Nu obosiți? Ce vă menține în această formă de zile mari, în ciuda detractorilor?

Sincer vorbind, din punct de vedere fizic sunt ruinat. Dar mă duce mereu înainte – așa cum duce vântul o corabie cu pânze – entuziasmul. Am, din naștere, o vocație a bucuriei, o încredere luminoasă în oameni care fac să nu se observe (sau, oricum, să nu observ eu) că sunt bătrân și bolnav. În unele cazuri, aflat în mijlocul unor tineri blazați, eu sunt acela care îi însuflețește pe ei, nu invers. Și apoi e pasiunea pentru literatură, care seamănă cu dragostea: te face să-ți depășești limitele. Când eram tânăr și îndrăgostit, nu mi se părea greu să călătoresc cu trenul o jumătate de zi pentru o întrevedere cu iubita mea fie și de numai zece minute pe un peron. Vorbeam cu ea, o țineam în brațe și apoi mă întorceam cu alt tren în locul de unde venisem. În mod similar, nu mi se pare greu să-mi pierd nopțile, cu o cafea în față, cercetând manuscrisele lui Eminescu (din ediția anastatică apărută sub egida Academiei) sau să citesc atent, cu creionul în mână, cărțile unor autori de azi.

-Nu a trecut mult timp de la apariția unei noi colecții la Editura All, intitulată ”Lista lui Alex. Ștefănescu” și girată de către dvs., în care este promovată literatura română contemporană. Cu ce gânduri ați plecat la acest drum, destul de dificil, generos, dar controversat? Acum, după mai multe lecturi de manuscrise și apariții de cărți din această colecție, aveți un nume sau mai multe de scriitori despre care credeți că se vor impune pe termen lung?

Scopul meu nu este să descopăr nume noi, nu am obsesia numelor noi. Mă interesează cărțile bune ale acelor autori – tineri sau bătrâni, necunoscuți sau faimoși, săraci sau bogați, cu titluri academice sau autodidacți – care nu au acces la edituri. Mă doare inima să văd literatură bună nevalorificată, este ca și cum aș vedea un izvor cu apă minerală necaptat de nimeni. Dintre cei pe care deja i-am publicat, un mare talent este romancierul Cornel George Popa, un posibil Mario Vargas Llosa al românilor. M-a suprins prin inteligența lui artistică și necunoscutul (pentru mine) Vlad A. Popescu, autor de proză scurtă (la lansare am glumit spunând că i-am citit numele greșit, ca un nume de femeie – Vlada Popescu − și că de aceea l-am publicat). Alt prozator, Silvian Floarea se remarcă prin inventivitate epică, ar fi un bun scenarist la Hollywod.

Mi-a atras imediat atenția și m-a cucerit prin sinceritatea sa dusă până la autoflagelare (în distonanță cu grija multor prozatori români de a-și cosmetiza existența) Codin Maticiuc.

-Între aparițiile din ”Lista lui Alex. Ștefănescu”, impunerea lui Codin Maticiuc (supraintitulat ”Poponeț”) a iscat multe controverse. Nu vă decredibilizează încurajarea unui astfel de personaj, nociv pentru cultura română și pentru România, în general?

Pe mine nu mă interesează cum este poreclit Codin Maticiuc în cercurile de oameni cu bani pe care le frecventează. Din punctul meu de vedere contează doar faptul că are talent și scrie bine. Cum să fie nociv pentru cultura română și pentru România în general un autor care are talent și scrie bine?!

Se înregistrează un fenomen curios în țara noastră. Pentru un tânăr bogat, cu aventuri amoroase povestite în revistele glossy, este la fel de greu să se afirme ca scriitor ca și pentru un tânăr sărac dintr-un sat uitat de lume. De un dezmoștenit al soartei încă mai sunt șanse să se ocupe cineva, din milă sau pentru a face paradă de generozitate, dar un personaj al lumii mondene are statut de persona non grata în spațiul vieții literare. Dacă ești politician sau om de afaceri, medic sau avocat de succes, director de bancă sau orice altceva de acest gen nimeni nu te va recunoaște și ca scriitor (iar criticul care te va recunoaște va fi considerat suspect). Am luptat cu acest exclusivism al lumii literare (și cu invidia secretă a scriitorilor față de oamenii cu bani), dar n-am reușit să-mi impun punctul de vedere. Am răgușit explicând că Eugen Șerbănescu e un foarte bun dramaturg, deși în perioada afirmării sale era consul al României la New York, că Mirela Stănciulescu are un remarcabil talent de prozatoare, chiar dacă deținea și deține în continuare o funcție importantă la o bancă și că Nicolae Ulieriu, dincolo de faptul că era purtător de cuvânt al SRI pe vremea lui Virgil Măgureanu, merita − și merită și în prezent − toată atenția ca poet.

Codin Maticiuc este unul dintre cei mai înzestrați și mai originali prozatori apăruți la noi în ultima vreme. (Iar din câte știu eu, merită respectat și ca om: nu este băiat de bani gata, ci are propria lui afacere și, în plus, asigură împreună cu tatăl lui buna funcționare a unui orfelinat în care adăpostește, hrănește, îmbracă și educă șase sute de copii ai nimănui.)

-Într-un interviu acordat Ioanei Revnic (inclus în volumul ei, ”Dresură de lei”) explicați de ce scrieți/vorbiți des și despre literatura proastă. Mi-aș dori să reluăm un pic această discuție din următoarele două motive: 1. Din ce în ce mai puțini critici literari scriu și despre cărțile proaste, preferând cărțile bune și odele de rigoare. Care considerați că este direcția bună în critica literară? Prin ce vă diferențiați de ei? 2. Același lucru se întâmplă și în blogosfera literară, pe care probabil o cunoașteți. Aici lucrurile sunt mai radicalizate chiar, peste 90% din blogosferă scrie doar despre cărțile bune. Din acest punct de vedere, dacă ați fi blogger, cum ați privi lucrurile? Ați vedea-o ca o pierdere de timp să scrieți (mai ales că blogul este un hobby pentru cei mai mulți) despre pseudoliteratură? Dar ca autor, ce părere aveți de recenziile nefavorabile?

Cu ani în urmă, Gigi Becali m-a invitat la sediul lui de finanțator al echipei de fotbal „Steaua” de la Hotelul „Marriott” (mi-aduc aminte că avea pe birou o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul atât de mare încât ar fi putut fi așezată și într-un parc), ca să-mi propună să fiu vicepreședinte al PNG. Stând la birou, cu bărbia sprijinită în ambele palme, m-a privit pătrunzător și mi-a spus: „Dv. sunteți un om foarte rău…” M-am mirat: „Eu, rău?! Sunt, dimpotrivă bun până la prostie.” Interlocutorul meu nu s-a lăsat convins: „Ba, sunteți foarte rău. Mi-a spus mie Dan Pavel că sunteți critic literar. Dv., când apare o carte proastă, vă frecați mâinile de bucurie că aveți ce să criticați, ca să câștigați o pâine…” Am încercat să-i explic că a critica nu înseamnă a ataca un text, ci a-l supune judecății pe baza unor criterii, i-am amintit și definiția datorată lui Al. Paleologu, „critica este arta de a admira”, căreia i-am adăugat un adverb, „critica este arta de a admira exigent”, dar a fost în zadar. (În treacăt fie spus, am refuzat politicos propunerea de a fi vicepreședinte al PNG).

Scopul acțiunii mele de critic literar este să descopăr tot ce e frumos în literatură și să le atrag atenția și altora asupra a ceea ce e frumos. Am și o deviză: „Hai să ne bucurăm împreună de frumusețea literaturii!”. Dar, precizez, eu descopăr, nu inventez. M-am ocupat mai mulți ani, separat, de cărțile proaste pentru că numărul mare al acestora plus modul nonșalant-iresponsabil în care sunt promovate reprezintă un fenomen, fără precedent în istoria literaturii noastre. Apoi, eu am o vocație pedagogică și se pot face bune lecții de estetică folosind ca material didactic cărțile proaste. În sfârșit, m-a atras (ca și pe Ion Creangă cândva) ideea de spectacol al prostiei omenești. N-am râs de cineva, ci de ceva. Sper că și autorii acelor cărți s-au amuzat, alături de mine, de propriile lor producții.

Cititoarele mele sunt mai frumoase decat cititoarele lor.
Cititoarele mele sunt mai frumoase decat cititoarele lor.

-De ce scriu criticii literari? Pentru cine scriu criticii literari: pentru alți critici, pentru scriitorii despre care scriu sau au și ei speranța unui public propriu? Nu citește prea puțină lume, acum, critică literară?

Criticul face cam ce face și un scriitor. Există între ei o deosebire: primul scrie despre realitate, al doilea – despre realitatea literaturii. Dacă scriitorii sunt inutili, sunt inutili și criticii literari. Dacă lumea are nevoie de unii, are nevoie și de ceilalți. Eu cred că e mai ușor să fii scriitor decât critic literar. E o joacă pentru mine să scriu despre plimbarea a doi îndrăgostiți pe malul mării, dar trebuie să fac un anumit efort intelectual ca să scriu despre o poezie referitoare la plimbarea a doi îndrăgostiți pe malul mării.

Să explic și pentru cine scriu. Din punctul meu de vedere, criticul literar funcționează ca un cititor profesionist. Ca și cititorul ingenuu, el spune dacă o carte îi place sau nu. Dar merge cu un un pas mai departe și explică și de ce îi place sau nu-i place acea carte. Fiind un cititor profesionist, criticul literar este implicit un cititor de serviciu. Când semenii lui merg să semene grâu sau să trateze bolnavi, să construiască locuințe sau să dirijeze circulația, el rămâne la postul lui de cititor, urmărind tot ce apare și făcând în mod sistematic recomandări de lectură. Dacă literatura dispare, dispare și utilitatea lui. Dar literatura n-o să dispară niciodată. În cartea mea Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura! explic pe larg de ce.

Revin cu o concluzie: scriu pentru public, nu pentru scriitori (sau și pentru ei în calitatea lor de cititori). Scriu pentru toți acei semeni ai mei care, având alte îndeletniciri, nu dispun de timpul necesar pentru a explora lumea cărților.

-Puteți detașa cartea pe care o citiți de biografia autorului? Când scrieți despre o carte, vă influențează ceea ce știți despre autor?

Da, pot să mă detașez. Când scriu despre o carte, ceea ce știu despre autor (sau istoricul relațiilor mele cu el) nu mă influențează deloc, deloc, deloc.

Mă influențează însă, după cum am observat, altceva și anume ceea ce am citit în trecutul imediat. Dacă am avut parte anterior de o lectură plictisitoare, o carte ceva mai bună mă entuziasmează excesiv. Și invers, dacă m-am răsfățat cu operele unor autori ca Milan Kundera sau Mo Yan, mi-e greu după aceea să văd valoarea unor autori modești. Ca să-mi corectez receptarea, citesc fiecare carte în mai multe etape și revin asupra ei până când îmi fac o idee clară. Am și altă metodă. Recitesc – așa cum recurg muzicienii la un diapazon − o pagină dintr-un clasic, pentru a-mi aduce aminte cum sună literatura bună.

-Se traduce enorm astăzi în România, suntem aproape sincroni cu tot ce se publică în lume și cărțile străine de toate genurile traduse și tipărite la scurt timp dupa difuzare concurează la atenția, banii, timpul cititorilor din România. Ce credeți că ar trebui să facă scriitorii și editorii și nu au facut încă pentru a îmbunătăți șansele autorilor români de a fi remarcați și de a câștiga interesul cititorilor?

Scriitori români (nu editorii) ar trebui să recucerească publicul (și nu să se plângă într-un mod nedemn că n-au un public pe măsura lor).

Luând cunoștință de această opinie a mea categorică, unii autori m-au întrebat: „Și cum anume să facem ca să-l recucerim?” Le-am răspuns: „Asta-i culmea! Nu vreți să vă învăț și cum să cuceriți femeile? Căutați o soluție, inventați ceva nemaivăzut și nemaiauzit, uimiți lumea, hipnotizați-o, stați și în cap dacă este nevoie, că doar de asta sunteți scriitori! Sau… renunțați la scris!”

Raiul lui Aleax. Stefanescu
Raiul lui Aleax. Stefanescu

-Acum câteva săptămâni, la 18 septembrie, păreți că v-ați luat rămas bun în ‘Literatura de Azi’ de la o activitate de trei decenii în care ați citit, comentat, încurajat, respins, promovat poeți și prozatori necunoscuți la ‘Poșta redacției’. Ce a determinat această decizie?

Am obosit. Este vorba și de o oboseală fizică, dar mai ales de una morală. Unii tineri nu vor cu adevărat o evaluare a textelor lor, ci o susținere necondiționată.

Am citit, de-a lungul anilor, nu exagerez, textele a mii de necunoscuți. Mulți dintre ei mă mai caută și azi și și prietenia lor îmi încălzește inima. Mihail Gălățanu era elev la un liceu din Galați când mi-a trimis primele versuri, Adrian Cioroianu – elev la un liceu din Craiova când mi-a trimis primele lui eseuri. Iar în prezent sunt amândoi buni prieteni ai mei. Și aș mai putea da zeci de exemple. Dar în ultima vreme – zic și eu în stilul unui bătrân – lumea s-a înrăit și a devenit nerușinată. Unii autori îmi cer nu numai să le spun părerea despre textele lor, ci și să le fac tot felul de servicii (de exemplu, să le găsesc locuri de muncă pentru amante). Iar alții, dacă nu îi laud, mă insultă și mă amenință. Nu mai am răbdare. Mi-am făcut datoria timp de peste treizeci de ani, este rândul altor critici să-și asume această răspundere.

-Cum a evoluat ‘Poșta redacției’ în aceste trei decenii? Cum sunt candidații de astăzi față de cei de acum 30 de ani sau cei de acum 20 de ani? A reprezentat 1989 un punct de cotitură și în această privință?

În mod surprinzător, n-a scăzut deloc numărul celor care vor să devină scriitori (deși în mod evident societatea, deocamdată, nu prea mai are nevoie de scriitori). Și intensitatea dorinței este la fel de mare − ceea ce înseamnă, implicit, asedierea insistentă, în continuare, a criticilor literari. De ce vor mii de oameni, de toate profesiile, să ajungă scriitori rămâne pentru mine (chiar și pentru mine) un mister. Față de perioada dinainte de 1989, s-a schimbat doar modul de a acționa al candidaților. Ei nu mai au un stil timid-romantic, ci unul americănesc, eficient sau chiar agresiv. Fetele nu te mai privesc languros pe sub genele lor lungi, ci te întreabă ce număr are camera ta de la hotel. Iar bărbații, care altădată îți ofereau o damigeană de vin făcut de ei, îți cer acum datele contului tău bancar. Oricum, eu nu accept niciodată nimic, de la nimeni. Iar dacă totuși aș accepta, într-un moment de neatenție, nu m-aș simți apoi în niciun fel obligat să-l favorizez pe autorul care a investit în mine. Ar fi, din partea lui, o investiție falimentară.

-Spuneați undeva, în cartea de interviuri cu Ioana Revnic, că nu aveți regrete majore în viață. Cum priviți participarea politică de după 1990? E unul dintre regrete, acela de a participa la o viață politică mocirloasă? Ați repeta această experiență?

Eu sunt de douăzeci de ani membru al PNȚCD, partid în care am deținut diverse funcții (în prezent sunt vicepreședinte). Acest partid are pentru mine ceva sfânt. Când mă duc la sediul lui de pe bulevardul Carol I mă simt emoționat, ca atunci când intru într-o biserică. Deci nu cunosc direct (decât din mass-media) mocirla vieții politice. Regret altceva. Că am scris frenetic, după 1989, peste 1.000 de articole politice, crezând că am să contribui la schimbarea în bine a situației din România. Le-am scris în zadar. Nu întâmplător mi-am intitulat un volum recent apărut la Editura All, cuprinzând câteva sute dintre aceste articole, Texte care n-au folosit la nimic. Este o mare greșeală, în general, să pierzi timpul. Este ca și cum ți-ai tăia o parte din ființa ta și ai arunca-o în neant.

-Urmăriți fenomenul bloggerilor care scriu (și) recenzii de carte? Ce părere aveți despre ei?

Îmi doresc foarte mult să urmăresc acest fenomen. Din spuma Internetului s-au născut profesioniști ai lecturii ca Dan-Liviu Boeriu sau ca dv., pentru care am toată admirația. Mai știu doar câțiva, pe care i-am descoperit întâmplător. Prima mea impresie a fost aceea de prospețime a limbajului critic. Vă rog să-mi face un serviciu colegial și să-mi dați o listă cu bloggerii interesați de literatură, vreau să le urmăresc evoluția și să le consacru un capitol în ediția a II-a a Istoriei literaturii române contemporane.

-Credeți că se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Eu pot să trăiesc − și trăiesc – din scris, dar cu mari eforturi, pe care în scurtă vreme, din cauza îmbătrânirii, n-am să le mai pot face. Mulți alți autori se află însă, din punct de vedere financiar, în situații deznădăjduite. Cred că statul român ar trebui să cheltuiască mai mult pentru scriitorii săi, nu din generozitate, ci ca să contribuie la mărirea prestigiului României. Și chiar ca să facă o… afacere. Proza sud-americană a adus țărilor din America de Sud venituri de miliarde de dolari. Am spus-o și o repet: literatura este o marfă extrem de avantajoasă: exportată, rămâne și-n țară (nu ca aurul!).

-Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viața, de a scrie?

Eminescu. Nu m-aș plictisi să citesc și să recitesc numai opera lui până la sfârșitul vieții. De altfel, lucrez chiar în acest moment la o carte despre poezia eminesciană, intitulată Eminescu – întoarcerea la text. Consider că e un noroc să ai limba română ca limbă maternă, fiindcă poți înțelege deplin (așa cum n-ar înțelege niciodată un străin) poeziile lui Eminescu.

-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Citesc ziua și scriu noaptea. Când nu sunt mulțumit de o formulare, mă ridic de la masa de lucru și mă plimb prin grădină, cu fraza neterminată în minte. Mă uit la stele, îmi îndepărtez câte un păianjen de pe gât, mângâi câinele (un ciobănesc belgian), dar cu gândul sunt tot la combinația de cuvinte care nu se lasă găsită. Când în sfârșit o nimeresc, mă întorc la computer (scriu direct la computer, nu transcriu propriile mele manuscrise). Muzică nu mai ascult în timp ce scriu (așa cum ascultam altădată) pentru că din cauza muzicii, într-o noapte, nu am auzit lătratul furibund al câinelui care mă anunța că o bandă de hoți îmi fură generatorul electric din garaj. Polițiștii veniți la fața locului mi-au spus că ar fi fost o nenorocire să încerc să-i înfrunt pe hoți, fiindcă ei mi-ar fi dat cu ceva în cap. Nu mi-ar fi dat, pentru că dețin un pistol (și un permis de port-armă!) și în mod sigur i-aș fi pus pe fugă. Scriu, deci, într-o liniște deplină ca să fiu pe fază când vin hoții. Sau când vin, eventual, autorii de cărți proaste (menționați în cartea mea Cum te poți rata ca scriitor), dornici de răzbunare.

Vă mulţumim pentru bunăvoința de a avea răbdare cu întrebările unor simpli cititori și de a răspunde la ele.

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din colecția personală a domnului Alex Ștefănescu.)

Articole similare

Interviu Florin Lăzărescu: ”Sunt fascinat de magia vieții obișnuite”

Jovi Ene

Interviu cu un recuperator….de comedii bune. Robertino Patilea

Jovi Ene

Fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop

Dan Gulea

2 comments

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult