De multă vreme voiam să iau pulsul cursanților și al profilor de la atelierul Mornin’ Poets. Să văd perspectiva lor, să mă uit cum a evoluat și perspectiva mea în mai mult de opt ani de zile și să aduc, ca de fiecare dată, acele reglaje fine pe care ni le dorim cu toții. Dacă nu știți ce e Mornin’ Poets, veți găsi răspunsuri foarte bine articulate la Chat GPT și Claude.
O voi cita pe Cristina Bogdan, trainer în primăvara lui 2026 la atelierele MP, care a sumarizat excelent ideea de spațiu de deprindere a meșteșugului în ceea ce privește poezia. „Cred că atelierele de acest fel au mai multe roluri, interconectate: în primul rând, îi ajută pe participanți să își vadă propria creație cu ochii cuiva din afară (ca om de comunicare știu cât de importantă este „zona oarbă”, din ceea ce se numește „fereastra lui Johari”, adică acel teritoriu pe care noi nu ni-l cunoaștem și avem nevoie de alții ca să ne ajute să-l descifrăm).
Apoi e necesar să ne confruntăm cu diversitatea vocilor, cu felul altora de a scrie (facem acest lucru și prin lecturile pe care le avem, și pe care eu le încurajez foarte mult – mi se mai spune și „profa-bibliografie”, dar e benefic să ne așezăm la aceeași masă cu oameni care încearcă să scrie într-o perioadă similară cu noi și, uneori, chiar pe marginea acelorași teme).”
Și acum predau microfonul lui Alin Dimache, una dintre stelele intrate în Hall of Fame-ul Mornin’ Poets.
Andrei Zbîrnea: Cum era Dimache poetul înainte de Mornin’ Poets?
Alin Dimache: Asta s-ar plasa undeva în prima jumătate a anului 2023. Atunci nu mă consideram poet. E discutabil și acum, dar asta e altă poveste. Să zicem că acum accept acest rol convențional dar înăuntru nu-l iau de bun niciodată.
Scriam deja de 4-5 ani prin caietele mele și mai târziu pe Instagram. La momentul ăla, aveam un sentiment vag că m-am prins care e diferența dintre un text fragmentat și poezie. Nu știam să articulez. Începusem să fiu conștient că unele texte „merg”, altele nu. Cam de atunci am început și să îmi pun problema inginerește, cum fucționează un text poetic, care sunt mecanismele lui.
AZ: Care au fost epifaniile de la ateliere și cum le-ai fructificat în Visul post-punk?
AD: Epifanii e un cuvânt mare. Experiențe de genul ăsta am avut singur și nu în legătură cu poezia, dar de pe urma cărora poezia a avut un beneficiu.
La ateliere am prins în primul rând curaj și aveam mare nevoie. Oricine are nevoie de curaj în poezie pentru că textul țintește la esență și nu e la îndemână să faci asta. Mereu tendința e să mergi spre perdele de fum, să umfli, să pompezi, să dai detalii, contexte, pretexte. Există șansa să poți face asta nativ, numai că n-ai crede dacă cineva nu ți-ar spune și nu te-ar încuraja. Cineva care se pricepe, cum s-ar zice. Aici Mornin’ Poets a jucat un rol important pentru că au fost încurajate să iasă din mine și să rămână pe foaie lucrurile esențiale.
Un alt mare câștig din experiența atelierelor a fost să descopăr fel de fel de voci. Cu majoritatea nu am rezonat, și asta e bine. A fost un constant reglaj fin în spațiu sigur. Sau poate chiar uneori bombe în mediu controlat ca la Brainiac.
În final, și de la vocile cu care nu rezonezi culegi câte o idee care va rămâne în codul tău poetic. Cred că munca asta din care rezultă un text așa mic și plin de sens necesită o etică și o disciplină desăvârșită, numai că regulile nu sunt la îndemână. Se vor revela pe măsura experienței. Mornin’ Poets a facilitat redactarea codului meu propriu poetic.
AZ: Scena sau foaia de hârtie? Unde crezi că te duc anii poetici următori?
AD: Acum mă concentrez pe scenă și sper să am cât mai multe oportunități să experimentez în sensul ăsta. Întotdeauna m-au fascinat prezențele magnetice ale performerilor, în general din muzică, pentru că acolo sunt cel mai activ din rolul de receptor. Mă fascinează și înduioșează sensibilitatea publicului la tot ce faci și ce zici și faptul că le poți câștiga ușor încrederea. Cu toate astea, undeva sub cuvintele și prezența ta, dar și sub judecata lor conștientă, te vor detecta dacă furi curent și vei simți că energia va cădea. E minunată dinamica asta și vreau să aflu mai multe.
Nu voi renunța însă la hârtie pentru că acolo e laboratorul și acolo textul funcționează la capacitatea lui maximă. Lucrul pe hârtie potențează capacitatea să scrii un text de scenă, chiar dacă în final textele arată diferit și curg diferit.
Continuarea în numărul 6 din newsletterul PinkPong, de pe Substack.
(un articol de Andrei Zbîrnea)
