„Sufletele noastre zbuciumate”, de Morgane Moncomble
Editura Pandora M, București, 2025
Traducere: Alunița Voiculescu
„Morgane Moncomble s-a impus în câțiva ani ca papesă a genului romance cu povești apreciate de cei între 15 și 30 de ani, care vorbesc despre relații amoroase și teme actuale precum hărțuirea, diversitatea… În Franța, e regina domeniului romance.“ – Le Parisien
Dedicată de către autoare tuturor curajoșilor care trăiesc dincolo de durerea de a exista, cartea este construită din prolog, trei părți și poemul final care sintetizează esența romanului. Titlul poemului reia statutul personajelor principale: Târfa și vecinul. Nu este vorba despre o târfă în sensul definitoriu al cuvântului, ci despre o etichetă pe care Azalée Green o primește nedrept în adolescență. Peste ani, încă tânără, se întoarce în orașul natal, Charleston, unde se ocupă de casa familiei pe care urmează să o vândă.
Aici regăsește mare parte din viața ei de atunci: prieteni, foști iubiți, dar și o traumă revenită la viață și care se reiterează sub o altă formă. Tot acum îl cunoaște pe vecinul Eden cu care se înfiripă povestea de dragoste a romanului, scris, alternativ, din perspectiva acestor două personaje. Acțiunea se desfășoară pe parcursul a câteva luni ale anului 2018 și condensează, pe fondul idilei menționate, suspansul și tristețea unui trecut apăsător care o urmărește încă pe Azalée. Ea este cea care, în fiecare capitol scris din perspectiva ei, esențializează în câteva rânduri, editate cu litere italice, conținutul capitolului, o anticipare care pregătește cititorul, dozând tensiunea și ascuțind simțurile:
Ex.:
Iulie 2018
Bine aţi venit pe Dear Patriarchy !
Știţi ce este disonanţa cognitivă? Pe foarte scurt, e atunci când nu ești de acord cu credinţele tale. Și facem asta toate, începând cu mine însămi. Să vă dau un exemplu: eu mă consider o feministă care proclamă sus și tare că femeile nu se îmbracă pentru ochii bărbaţilor — ceea ce este adevărat. Și totuși ce fac eu la o primă întâlnire cu cineva? Pun pe mine o rochie și pantofi cu toc înalt, chiar dacă urăsc asta. Ca să „fac plăcere“. „Ca să fiu frumoasă.“
Și fac asta încercând să mă conving că o fac pentru mine.
Dar dacă am începe să o facem cu adevărat pentru noi?
Timpul narativ este, preponderent, prezentul, ceea ce face acțiunea vie și dinamică.
Întoarcerea în trecut este necesară în creionarea mesajului pe care eu îl văd că ar fi următorul : Nu vă luați după aparențe! Fiecare are crucea lui.
M-ai omorât, dar te iubesc, mamă.
Doar citind asta și ți se taie picioarele. Avem de-a face cu o fată abuzată de iubitul mamei sale în mai multe rânduri și, poate mai dureros decât asta, cu realitatea unei femei care nu-și crede fiica, ci bărbatul. Acesta este începutul decăderii psihologice a Azeléei care ajunge să încerce de câteva ori să se sinucidă, iar ultima dată, salvarea ei vine, clișeic poate, dar nu lipsit de emoție, prin dragoste. Eden, care-și crește singur fiica de 7 ani (paradoxal, Azeléei nu-i plac copii, dar printr-un transfer de sentimente, și oarecum de identitate, ajunge să o iubească pe Faith, prin iubirea pentru tatăl acesteia) este singurul personaj care pare neinfluențat de reputația negativă a tinerei și alege să creadă în ea, deși abia o cunoaște, spre deosebire de vechii ei prieteni și colegi.
Traumele tinerei care ajunge să creadă într-o voluptate a durerii, convinsă că nu valorează nimic mai mult, se sting treptat prin miracolul iubirii care-i dă curajul să denunțe, la mulți ani distanță, faptele călăului ei din adolescență, dând și altora puterea să o facă. De aici și una dintre ideile fundamentale ale cărții : nu contează cantitatea, ci calitatea timpului petrecut cu cineva:
Două luni înseamnă puțin. Dar există întâlniri care schimbă o viață.
Ca personaj, cel mai mult mi-a plăcut Eden, care, pentru o carte romance pare bărbatul ideal. De aceea, aș recomanda adolescentelor să nu-l proiecteze în viața reală unde un asemenea om perfect nu există.
Căci, care oare este unul dintre rolurile literaturii dacă nu să ne facă să visăm și să ne bucurăm de o întâlnire desăvârșită măcar pe parcursul lecturii?
Acum o lună, încă nu o cunoșteam pe Azalée.
Acum am impresia că o cunosc dintotdeauna și totuși rămâne un veritabil mister. De parcă sufletul meu i-ar cunoaște sufletul și asta e perfect de ajuns.
