„Surori sub dogoarea Soarelui Răsare”, de Heather Morris
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2024
Traducere și note de Irina Radu
Există o scenă, aproape de începutul acestei povești, care mi se pare mai cumplită decât multe descrieri de război: o mamă își trimite copilul departe de ea pentru că tocmai despărțirea este singura formă de iubire pe care i-o mai poate oferi.
Și de aici începe, de fapt, „Surori sub dogoarea Soarelui Răsare”, romanul lui Heather Morris apărut la Humanitas Fiction.
Suntem în Singapore, în 1942. Trupele japoneze înaintează, orașul este pe punctul de a cădea, oamenii încearcă să plece, iar războiul face ceea ce știe el cel mai bine: ia vieți care până ieri aveau o ordine și le aruncă într-un haos în care nimeni nu mai controlează nimic.
Norah Chambers își trimite fiica de opt ani, Sally, departe de pericol, în timp ce ea rămâne alături de sora sa, Ena, și de soțul bolnav. În paralel o cunoaștem pe Nesta James, asistentă medicală australiană, una dintre femeile care încearcă să fugă din Singapore la bordul vasului Vyner Brooke. De aici nu vreau să spun prea multe. Este una dintre cărțile în care istoria reală oferă deja suficiente spoilere.
Ce urmează este povestea unor femei ajunse prizoniere ale japonezilor, mutate dintr-un lagăr în altul, înfometate, bolnave, umilite și obligate să descopere cât de mult poate suporta corpul uman înainte să cedeze. Numai că Heather Morris nu scrie nici de această dată, în primul rând, despre corp.
Scrie despre ce îl face pe om să mai vrea încă o zi. Și aici am observat ceva ce face Morris în aproape toate romanele sale. Indiferent dacă suntem la Auschwitz, în Siberia, alături de cele trei surori Meller sau, de această dată, în lagărele japoneze din Sumatra, Heather Morris pornește de la un destin real și transformă supraviețuirea într-o poveste colectivă.
La ea, aproape nimeni nu supraviețuiește singur. Lale o are pe Gita. Cilka își găsește oamenii de care se agață într-un loc construit tocmai pentru a distruge asemenea legături. Cibi, Magda și Livia au promisiunea făcută una alteia. Iar aici Norah, Nesta, Ena și celelalte femei construiesc, în interiorul unui sistem care încearcă să le reducă la simple prizoniere, o comunitate.
Cred că aceasta este adevărata obsesie literară a lui Heather Morris: nu supraviețuitorul, ci legătura care îl ține în viață. Și poate că de aceea romanele ei sunt atât de ușor de recunoscut. Ea nu este scriitoarea care îți va explica războiul prin strategii militare, hărți și mișcări de trupe. Istoria mare rămâne undeva în fundal. În față pune întotdeauna câțiva oameni obișnuiți care încearcă să rămână oameni într-un mecanism construit să-i dezumanizeze.
Uneori procedeul acesta îi aduce și critici. Stilul lui Morris este foarte direct, fără prea multe artificii, iar unii cititori consideră că emoția este uneori împinsă prea vizibil în față sau că realitatea istorică, foarte complicată, este simplificată pentru a lăsa loc poveștii personale.
Pot să înțeleg observația. Dar cred că exact aceasta este și explicația succesului ei: Heather Morris nu scrie istorie pentru istorici. Scrie istoria astfel încât omul care n-ar deschide niciodată un tratat despre Al Doilea Război Mondial să ajungă să-i cunoască victimele pe nume.
În Surori sub dogoarea Soarelui Răsare, acest lucru funcționează poate chiar mai bine pentru că ne mută într-o zonă a războiului despre care literatura populară vorbește incomparabil mai puțin decât despre Europa: ocupația japoneză din Asia de Sud-Est și lagărele pentru prizonieri civili și militari. Romanul pornește din destine reale, iar Morris a lucrat inclusiv cu familiile femeilor despre care scrie și cu documentele păstrate de acestea.
Dintre toate personajele, Norah mi-a rămas cel mai aproape.
Poate pentru că la ea supraviețuirea are două direcții. Trebuie să reziste fizic, dar trebuie și să trăiască permanent cu întrebarea pe care orice mamă ar considera-o insuportabilă: unde este copilul meu și oare îl voi mai vedea vreodată?
Și apoi apare muzica. Aici romanul capătă ceva foarte frumos. Într-un loc în care femeilor li se ia aproape tot – confortul, hrana, intimitatea, libertatea, uneori chiar speranța – ele găsesc o modalitate de a crea o orchestră din propriile voci. Norah, muziciană, reconstruiește partituri din memorie, iar vocile femeilor ajung să înlocuiască instrumentele pe care nu le au. Episodul are bază istorică, iar Morris însăși a spus că a fost impresionată de rolul real pe care muzica l-a avut în supraviețuirea acestor femei.
Mi s-a părut extraordinar. Pentru că într-un lagăr foamea poate fi combătută, într-o anumită măsură, cu hrană. Boala, cu medicamente – dacă există. Dar ce faci cu disperarea? Ele au cântat. Nu ca să uite unde sunt, ci ca să-și amintească cine erau înainte să ajungă acolo. Și poate acesta este cel mai puternic lucru din carte.
Titlul „Surori sub dogoarea Soarelui Răsare” este și el mai inteligent decât pare. Avem surori de sânge, avem asistente medicale – „sisters” în engleză – dar avem mai ales femei care devin surori prin ceea ce trăiesc împreună. Într-un loc în care supraviețuirea individuală pare aproape imposibilă, ele o transformă într-un efort comun.
Criticii care au apreciat romanul au insistat tocmai asupra acestei solidarități feminine, asupra rolului muzicii și asupra scriiturii directe a lui Morris, care devine foarte puternică atunci când descrie condițiile dezumanizante ale lagărelor.
Eu cred însă că romanul spune ceva chiar mai simplu. În poveștile lui Heather Morris oamenii nu rezistă pentru că sunt eroi în sensul spectaculos al cuvântului. Rezistă pentru că cineva împarte o bucățică de mâncare. Cineva îngrijește un bolnav. Cineva ține minte o melodie. Cineva spune „mai încearcă o zi”. Cineva rămâne lângă tine.
De la „Tatuatorul de la Auschwitz” încoace, Morris revine mereu la această idee, doar schimbă oamenii și locul de pe hartă: răul încearcă să izoleze, iar supraviețuirea începe atunci când oamenii refuză să se lase separați. Poate că literar Heather Morris nu este o autoare complicată. Nici nu cred că își dorește să fie.
Dar are un talent pe care nu l-aș minimaliza: găsește prin arhive, mărturii și familii niște oameni pe care istoria mare i-ar putea reduce la o cifră și îi aduce în fața noastră suficient de aproape încât, pentru câteva sute de pagini, să nu mai fie cifre.
Norah. Nesta. Ena. Femei reale care au avut familii, frici, tabieturi, talente și planuri pentru o viață obișnuită, până când istoria a decis altceva. „Surori sub dogoarea Soarelui Răsare” este dureroasă, dar nu este o carte lipsită de lumină. Din contră. Morris pare hotărâtă, carte după carte, să caute tocmai lumina aceea absurd de încăpățânată care continuă să existe în cele mai întunecate locuri.
Iar aici o găsește într-un grup de femei care, înfometate și prizoniere într-o junglă, au făcut un lucru extraordinar de simplu: au avut grijă unele de altele. Uneori, atât a fost nevoie pentru încă o zi.
