În cel mai recent roman al său, „Lica”, apărut de curând la Editura Polirom, Iulian Ciocan virează spre o poveste de dragoste, un triunghi amoros suprapus peste istoria Moldovei din ultimii zece ani, ieșind din zona predilectă a sa, distopiile post-comuniste. Sigur, nu e vorba doar de dragoste aici, ci și prilej de discuții despre condiția scriitorului (moldovean și nu numai), despre lipsa de orizont și de realizări a jurnalismului sau reflecții asupra perioadei de pandemie sau a începutului de război din Ucraina, din 2022. Cu toate acestea, dragostea și tragedia acesteia stau în prim-plan – jurnalistul Eugen își trăiește prima dragoste adevărată la vârsta de 42 de ani, una înflăcărată și aproape inconștientă, de vreme ce Lica este mai tânără, dar și mai pragmatică, mai apropiată de realitate și poate mai insensibilă, ascunde ceva secrete de toate felurile, fapt pentru care romanul merge pe multiple planuri și oferă surprize la aproape fiecare pagină.
După o asemenea poveste de dragoste, deopotrivă tragică, fericită și memorabilă (ca viața), am stat de vorbă cu autorul pentru afla mai multe despre acest interesant și atipic roman în biografia sa:
– Cam lungi distanțele dintre romanele tale, nu crezi că lași prea mult în așteptare cititorii tăi?
E adevărat, sunt cam lungi. Dar nu pot să scriu repede, din păcate. Sunt leneș și meticulos deopotrivă. Pot să stau și o lună deasupra câtorva fraze, modificând la nesfârșit topica sau adjectivele. Dar în cele din urmă important e că scriu, chiar dacă mă mișc ca un melc opărit. Și știu că sunt cititori care îmi vor aștepta noul roman chiar și 3-4-5 ani. Tu ești unul dintre ei, nu?
– Ce e romanul tău? Din descrierea de pe coperta a patra pare un triunghi amoros ca multe altele!
Da, e un triunghi amoros, dar e și un permanent joc între esență și aparență. Lica e ca un Ianus cu două fețe. Ba e cinică și dură, ba e seducătoare și dulce. E în același timp o femeie fatală și o femeie suferindă, care are nevoie de ajutor. Romanul e și o incursiune în hățișurile întunecate ale jurnalismului, iar personajul prinicpal Eugen e în cele din urmă strivit de deadline-uri, de call-uri și de meeting-uri. Și mai e ceva. Lica e un nou roman în care descriu Chișinăul. E un oraș de care nu mă pot nicidecum desprinde, pe care îl urăsc și îl iubesc deopotrivă.
– Așa începe romanul tău: „Cred că asta i se întâmplă oricui cel puțin o dată în viață: să vezi o femeie necunoscută și să simți dintr-odată că totul îți merge de-a-ndoaselea, că te bălăcești de ani de zile în rahat… Și să înțelegi, holbându-se ca prostul la femeia aceea, că ai de-a face cu o împrejurare aproape miraculoasă, că unica ta șansă de a prinde trenul spre fericire, dacă mai există așa ceva, e să fii împreună cu acea ființă deosebită care ți-a apărut în cale pe neașteptate.”Chiar așa? Se poate întâmpla oricui?
Da, mai cu seamă unui bărbat între 40 și 50 de ani. E un soi de criză a vârstei de mijloc. Au acești bărbați un soi de nemulțumire, un vag sentiment că ceva nu le ajunge, că viața nu are farmecul jinduit și exact atunci le apare în față o femeie care pare proiectată dintr-o dimensiune a perfecțiunii. De cele mai multe ori e doar o iluzie.
– Nu a fost Eugen prea credul că există o relație perfectă?
Păi, da, a fost credul. Dar cine nu-și dorește o asemenea relație? Cine nu vrea, cel puțin pentru o fracțiune de secundă, o femeie deosebită, fermecătoare?
– Cine e Vincenzo, cel căruia i-ai dedicat cartea?
Vincenzo e motănașul nostru nostim, cel care m-a tot împiedicat să termin de scris romanul. Mereu se așeza pe tastatura laptopului, torcând, atunci când lucram. Nu mi-a fost ușor să scriu cu Vincenzo alături. Dar am reușit!
-Vreau o carte audio cu vocea ta! Chiar am citit acest volum cu vocea ta în minte. Ți s-a propus vreodată? Dar vreo ecranizare a vreuneia din cărțile tale?
Nu, nu am o carte audio. Nici nu știu dacă mă interesează. Ecranizarea mă tentează mai mult. Deocamdată romanul “Dama de cupă” a fost selectat pentru proiectul Book to screen la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary. Romanul a fost prezentat acolo de către agenta mea, Livia Stoia. Ea aplicase cu trei romane românești, dar juriul a ales Dama de cupă. Să sperăm că ne iese ceva.
– Are acest roman ceva biografic? Ai lucrat și tu prin jurnalism, ba chiar și prin literatură 🙂
Și da, și nu. Cred că biografia și experiențele personale sunt pentru toți scriitorii doar un punct de plecare, o trambulină pentru ficțiune. Cred că scriitorii deseori le atribuie personajelor sentimente pe care le-au trăit. În așa fel personajele devin mai verosimile, mai autentice. Am fost jurnalist și am întâlnit de-a lungul anilor mai mulți jurnaliști striviți de această meserie devoratoare. Îmi amintesc de un biet operator care avea insomnii din cauza observațiilor făcute de șefi.
– Cât de mult folosești istoria prezentă a țării tale în romanele tale?
Într-o foarte mare măsură. Mai toate personajele mele sunt influențate de istoria vitregă a acestui spațiu, poartă în sufletele lor urmele unor experimente geopolitice nefaste. În fond, teritoriul dintre Prut și Nistru e un spațiu al provizoratului. Tot ce construiești poate fi distrus într-o clipită de uriașul nesățios din Est. Primele mele trei romane sunt o trilogie: trecutul, prezentul și viitorul Chișinăului. De cele mai multe ori, un trecut nasol generează un viitor sumbru.
– Da, chiar: care e relația cu poezia și cu proza scurtă? Vom vedea în viitor cânți de-ale tale scrise în acest registru?
Nu, nu veți vedea. Sincer să fiu, nu mă interesează prea mult proza scurtă. Vreau să scriu doar romane. Dar am capitole în romanele mele care au o anumită autonomie și pot fi citite ca niște proze scurte. Romanul e pentru mine o poveste lungă-mare compusă din mai multe povești mici. De aceea, am capitole care parcă au cap și coadă.
– „Dacă m-ar întreba cineva ce e jurnalismul, aș răspunde fără nicio ezitare: un rahat cu perje!” (pag. 24) Dacă te-ar întreba cineva ce e jurnalismul, ce ai răspunde?
O meserie ca oricare alta. O meserie complicată pentru care îți trebuie putere. Altceva e că aveam nevoie de un personaj care urăște jurnalismul. E doar o miză narativă.
– Romanele tale pot fi considerate ca având același filon cu serialul de succes Plaha, aceleași teme, personaje similare?
Nu am văzut deocamdată acest serial. Ceea ce mi se pare de domeniul evidenței e că am început să-mi scriu romanele înaintea apariției serialului cu pricina. Și cred că e greu să compari un roman cu un serial.
– „Scriitor… profesionist? Hm… Dar câți bani poți să faci fiind scriitor? Nu prea am văzut aici, în Moldova, scriitori care s-o ducă prea bine.” (pag. 59) – Chiar, cum o duc scriitorii moldoveni?
În linii mari, ca și cei din România. E aproape imposibil să trăiești din scris în această parte a lumii. Piața editorială e mică. Dar un scriitor își concepe textele nu doar pentru bani, nu?
– Cum te simți ca personaj în propriul roman? (Nu spun sub ce nume!)
Minunat! În sfârșit, am folosit fără menajamente autoironia. Sunt și eu plin de păcate, am comis uneori fapte reprobabile și simțeam nevoia să-mi torn cenușă pe cap, să mă prezint pe mine însumi în straie caricaturale.
– De ce ai fugit de pe tărâmul distopiilor ? A fost o alegere sau așa te-a dus condeiul?
Am fugit deoarece simțeam chemarea unui love story. Un prozator serios trebuie să aibă și o poveste de dragoste cap-coadă. Dar e posibil să mă întorc la distopie după o vreme. Mă gândesc la un roman postapocaliptic pentru adolescenți.
– „Poate că scrierea romanului va avea un efect terapeutic, te va elibera de multe obsesii. Ficțiunea ar putea să te vindece, prietene.” (pag. 172) – Ficțiunea chiar te poate vindeca?
E posibil, uneori. De fapt, te vindecă parțial. În sensul că te simți un pic mai bine după ce ți-ai pus pe hârtie frustrările și suferințele. Dar dincolo de posibilitatea vindecării, un lucru e cert. Ficțiunea îți colorează existența, te face mai util din punct de vedere social, chiar dacă ești un moș cu plete dalbe. Iată, bunăoară, am fost invitat recent la NOD Festival. Păi, mă mai invita cineva la venerabila vârstă de 58 de ani dacă nu aveam niciun roman? Aș putea deci să zic că ficțiunea te întinerește nițel. Scrieți ficțiune sau cel puțin citiți ficțiune!
(Sublinierile ne aparțin.)
