Azi de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr. 38), scriitorul canadian Éric Chacour se întâlnește cu cititorii din București, cu prilejul lansării romanului Ce știu despre tine, distins cu Prix des Cinq Continents de la Francophonie, Prix Femina des lycéens în 2023, Prix France-Québe și Prix des Libraires în 2024. Traducerea în românește a apărut în colecția „Raftul Denisei“ a Editurii Humanitas Fiction și este semnată de Mădălina Ghiu.
Mi-a plăcut mult romanul „Ce știu despre tine”, despre care am scris, printre altele, următoarele: „Ce știu despre tine” este un roman tulburător, trist, emoționant și cu migală și talent construit. O poveste despre familie, iubire, vinovăție și despre cât de mult poate cântări ceea ce „stă scris” într-o societate în care uneori destinul pare deja hotărât pentru fiecare.
Înainte de evenimentul de la București, Éric Chacour mi-a răspuns cu amabilitate la câteva întrebări despre el și romanul său:
– Ce a însemnat pentru tine primirea atâtor premii literare la debut?
Fiind primul meu roman, recunoașterea a venit ca o surpriză totală. Am primit-o ca pe o extraordinară încurajare. Dar ceea ce m-a emoționat cel mai mult nu a fost atât numărul premiilor, cât diversitatea lor. Din jurii au făcut parte librari, bibliotecari, profesori, studenți, colegi scriitori și cititori obișnuiți. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că această poveste ar putea atinge atât de multe suflete.
– Ai fost predestinat să fii scriitor, așa cum personajul tău Tarek a fost predestinat să fie doctor?
Nu cred că vreunul dintre noi a fost predestinat să ducă viața pe care a ajuns să o trăiască! Și poate că tocmai asta face ca totul să fie atât de minunat, până la urmă.
Ambii mei părinți s-au născut în Egipt, ceea ce mă încadrează în categoria cunoscută drept cea a imigranților de a doua generație. Uneori, acest lucru vine la pachet cu așteptări nerostite din partea familiei: să reușești în viață, să urmezi o profesie respectabilă și să le arăți părinților că decizia lor de a-și părăsi țara natală nu a fost în zadar. Nimeni nu îți oferă o listă cu profesiile considerate „respectabile”, dar îți dai repede seama că aceea de scriitor probabil nu se numără printre ele!
Poate că de aceea mi-am petrecut întreaga carieră lucrând în bănci, atât în Franța, cât și în Canada. Dar literatura are propriile ei căi, destul de ciudate, de a te atrage în lumea sa. La un an și jumătate după apariția cărții, am luat în sfârșit hotărârea de a-mi părăsi locul de muncă și de a mă dedica în întregime scrisului.
– Cum este să te împarți între două țări, Canada și Egipt, și între două teritorii literare complet diferite? Te simți scriitor canadian, scriitor de origine egipteană sau pur și simplu un scriitor francofon?
Dacă ar trebui să aleg, probabil că aș spune că sunt, înainte de toate, un scriitor francofon. Acord o importanță deosebită măiestriei limbajului, alegerii cuvintelor și chiar muzicalității acestora. De fapt, acesta este unul dintre cele mai dificile lucruri de păstrat atunci când traduci un text într-o altă limbă: să menții ritmul unei fraze, să te joci cu asonanțele și cu sonoritățile…
Sunt deosebit de mândru că volumul este acum disponibil și în limba română, în traducerea Mădălinei Ghiu, despre care am auzit numai lucruri minunate. Știu că trecerea de la o limbă la alta este întotdeauna un demers puțin riscant.
Identitatea mea francofonă este o sinteză a mai multor influențe: franceza vorbită de părinții mei, levantini din Egipt pentru care franceza era limba maternă; franceza din Québec, care continuă să-și păstreze vie limba cu pasiune în America de Nord; și franceza din Franța, unde mi-am petrecut jumătate din viață.
– Ai debutat cu un roman care a primit premii importante și a ajuns la cititori din culturi foarte diferite. Te surprinde faptul că o poveste atât de legată de o comunitate și de un context istoric precis poate deveni atât de universală? Ce crezi că recunosc cititorii din alte țări în povestea lui Tarek?
Sunt întotdeauna surprins – incredibil de surprins – să văd această poveste trecând granițele. Am ajuns să-mi dau seama că motivele pentru care ea rezonează cu cititorii diferă adesea considerabil de la o țară la alta.
În România, oamenii îmi vorbesc adesea despre rolul tăcerii în poveste: lucrurile pe care toată lumea le știe într-o societate sau în interiorul unei familii, dar pe care nimeni nu le rostește cu voce tare. Iar atunci când vă vizitez școlile, adolescenții care citesc cartea sunt adesea nerăbdători să vorbească despre povara responsabilității pe care o poartă personajul meu principal, Tarek: presiunile sociale cu care se confruntă, așteptările părinților săi…
M-am născut la Montreal, cu câțiva ani înainte ca orașul să celebreze talentul Nadiei Comăneci. Am descoperit dragostea pentru artă prin intermediul mamei mele, care învățase să picteze icoane sub îndrumarea unui profesor român căruia îi spuneam, cu respect, Monsieur Théodore. Iar țara voastră este una dintre puținele pe care le-am vizitat de mai multe ori pentru a promova această carte.
Este ceva profund emoționant în a crea o legătură cu o țară pe care ai îndrăgit-o chiar înainte de a o cunoaște, iar apoi să simți că ești înțeles acolo.
– Spui la pag. 85 din romanul tău: „Viața ta era alcătuită din cercuri concentrice numite acasă, comunitate și țară. Simplu.” Cum este alcătuită viața ta, care sunt cercurile concentrice sau polii vieții tale?
În această etapă a vieții mele, aș spune că lumea mea se învârte în jurul casei, al scrisului și al călătoriilor.
Casa este locul în care îmi încarc bateriile. Am plante peste tot și îmi place să urmăresc cum se transformă treptat spațiul în care locuiesc. Nu mă pricep prea bine la reparații și lucrări casnice, dar învăț cum să am grijă de casă, cum să o revopsesc, să repar lucruri și să o decorez…
Scrisul este o parte importantă a vieții mele încă din adolescență, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că va deveni profesia mea. Descopăr bucuria de a-i emoționa pe oameni cu povești care își au originea în propria mea minte, dar și teama, care mă încearcă uneori, că s-ar putea să nu mai găsesc cea mai bună modalitate de a le spune.
Și apoi sunt călătoriile, care au jucat un rol major în viața mea de la apariția cărții. În ultimii patru ani sau cam așa ceva, am vizitat peste douăzeci de țări, străduindu-mă să însoțesc lansarea volumului în diferitele sale traduceri. Dar am decis că a venit momentul să iau o pauză. Întoarcerea în România a fost deosebit de importantă pentru mine, iar aceasta va fi ultima mea călătorie până la sfârșitul anului.
– După succesul unui prim roman, apare și o problemă: cum eviți să scrii din nou aceeași carte, chiar dacă lumea editorială și cititorii așteaptă o continuare a succesului? Simți presiunea de a confirma ceea ce ai realizat deja?
Atunci când un roman de debut ajunge la un public larg, apar inevitabil așteptările legate de următoarea carte, iar acestea aduc cu ele și presiune. Din fericire, începusem să scriu al doilea roman cu puțin timp înainte de apariția volumului Ce știu despre tine. Prin urmare, mintea mea nu fusese încă prea „contaminată” de vârtejul care a urmat publicării cărții.
În cele din urmă, încerc să scriu poveștile pe care simt că trebuie să le spun, fără să-mi fac griji în privința așteptărilor celorlalți. Dacă urmează să-mi petrec din nou câțiva ani călătorind pentru a promova o carte, vreau ca aceasta să fie, cel puțin, o lucrare de care să pot fi mândru.
– Mulțumesc, Eric, mulțumesc și Editurii Humanitas Fiction!
(Fotografii: Editura Humanitas Fiction; pagina de facebook FILIT Iași 2026.)
