„L-am numit Cravată”, romanul tradus în anul 2024 la Editura Lebăda Neagră (traducător: Mariana-Virginia Lăzărescu), este un roman neobișnuit pentru un european, dar se explică pentru că autoarea sa, Milena Michiko Flašar, are și o ascendență parțială japoneză. Iată ce scriam despre acest roman: „Numai în Japonia ar putea exista un nume și o categorie de oameni precum hikikomori – ei bine unul dintre cei doi protagoniști ai scriitoarei nipono-austriece Milena Michiko Flasar este hikikomori, o persoană care a luat decizia de a se izola de societate, s-a închis la doar 18 ani într-o cameră, pentru a sta acolo departe de oameni, chiar și de părinții săi care-i mai dădeau pe sub ușă bilețele sau care-i lăsat în fața acesteia hrana zilnică. Există câteva explicații pentru care Taguchi a apelat la această formă de izolare și le vom afla în cele aproximativ 150 de pagini ale romanului, printr-o formă de dialog cu o altă persoană ciudată, acel Cravată, pe care Taguchi îl întâlnește într-un parc, la ieșirea din izolare și primii pași în societatea pe care a respins-o cândva – Cravată vine zilnic în parc de două luni, de când a fost concediat, pentru că nu a avut curajul să-i spună soției că nu mai are serviciu. Așadar, doi neadaptați care caută să găsească drumul înapoi spre ceilalți și să găsească în același timp explicații pentru cauzele neadaptării lor, într-un roman aparent subțire, dar atât de profund.”
Zilele acestea, am avut plăcerea să vorbesc cu Milena Michiko Flašar despre romanul său (și nu numai), iar interviul nostru vă aparține acum:
– Fascinația pentru Japonia a provenit probabil de la mama ta. Așa este? Cum a fost copilăria ta între două culturi?
A crește vorbind două limbi și aparținând la două culturi a fost – și continuă să fie până astăzi – o experiență definitorie pentru mine. Îmi permite, atât în interiorul meu, cât și în opera mea literară, să aduc împreună ceea ce altfel ar putea părea opusuri. Încerc să privesc dincolo de suprafața lucrurilor, să descopăr esența comună care se află în spatele diferitelor manifestări exterioare, iar eu cred că acest lucru are foarte mult de-a face cu dubla mea moștenire culturală.
– Care este diferența dintre un roman de factură japoneză față de unul de factură austriacă? Sunt cele două planuri literare total diferite. Toate romanele tale au un substrat nipon?
Romanul japonez de tip „I-novel” (romanul eului) este considerat un gen distinct, care se concentrează mai puțin asupra intrigii și mai mult asupra stării de spirit și atmosferei. Cu toate acestea, există numeroase puncte comune: atât romanul de factură japoneză, cât și cel de factură austriacă sunt preocupate de individ și de experiențele sale existențiale în lume. În propriile mele romane, încerc să explorez această temă fundamentală pe un fundal japonez, deoarece găsesc în Japonia o bogată țesătură de imagini și subiecte.
– Cum poate o scriitoare care nu scrie în japoneză să interpreteze literatura și societatea japoneză din exterior și din interior în același timp?
Îmi scriu romanele în limba germană. În același timp, simt și gândesc în japoneză în momentul în care mă apropii de personajele mele. Latura mea japoneză mă ajută să intru în pielea lor și să le trăiesc destinele în mod direct. Empatia este condiția fundamentală pentru a putea scrie.
– Există lucruri pe care le înțelegi mai bine în Japonia tocmai pentru că ai crescut în Austria?
Faptul că privesc lucrurile din exterior și de la distanță mă ajută să văd subiectul în cauză cu ochi limpezi. În timp ce unele detalii îmi pot scăpa, multe alte aspecte ies mai clar în evidență – tocmai pentru că nu îmi sunt excesiv de familiare și nu sunt tentată de convingerea greșită că le cunosc întru totul.
– Chiar există persoane care nu ies din casă, hikikomori? Japonezii au tot felul de asemenea denumiri, de ciudățenii…
Da, iar acest fenomen există și la noi. Mai ales în lumea de astăzi, cu numeroasele sale provocări în relațiile interumane, unii tineri reacționează prin retragere. Au sentimentul că nu sunt ascultați, iar reacția lor nu este o explozie zgomotoasă, ci mai degrabă o implozie tăcută.
– Știu că ai scris o carte despre alt fenomen – kodokushi – „moartea singuratică”. Ce ne poți spune despre el, poate ai vreun semn că s-ar traduce și în română? Există o diferență între felul în care Europa și Japonia înțeleg singurătatea?
M-aș bucura dacă această carte ar fi tradusă și în limba română. Singurătatea este în prezent o temă de mare importanță, inclusiv în Europa, iar aducerea ei în centrul dezbaterii publice este mai necesară ca oricând. Atât în Japonia, cât și aici, singurătatea este adesea percepută ca un eșec personal, iar dimensiunea socială care se află la baza ei este rareori recunoscută. Trebuie să înlăturăm barierele care îi împiedică pe oameni să se elibereze de rușinea asociată singurătății. În cazul particular al fenomenului kodokushi (moartea singuratică), mulți oameni în vârstă ezită să ceară ajutor în mod deschis. Ei trăiesc o moarte socială cu mult înainte de dispariția lor fizică, îndepărtându-se treptat din țesătura comunității din care fac parte, fără ca nimeni să observe.
– Este predispusă societatea japoneză la așa ceva și de ce? Din ce știu, și numărul de sinucideri din Japonia e mare!
Societatea japoneză se îndreaptă către o îmbătrânire rapidă a populației. În plus, în marile sale orașe predomină un profund sentiment de anonimat. Oamenii aproape că nu se mai cunosc între ei și, întrucât rețelele tradiționale de sprijin social nu mai funcționează, trebuie create altele noi. Se spune adesea că ceea ce se întâmplă în Japonia va ajunge și în Europa peste zece sau douăzeci de ani. Din acest punct de vedere, avem ocazia să începem încă de pe acum să abordăm această tendință spre izolarea socială. Mediile digitale ne conectează unii cu ceilalți. În același timp, angajamentele personale și implicarea directă în relațiile cu ceilalți sunt tot mai rare. Trebuie să analizăm și fenomenul singurătății digitale.
– Ai pornit de la concepte japoneze precum hikikomori și kodokushi. Te temi vreodată că cititorii occidentali le pot transforma în simple „curiozități exotice”?
Încerc să contracarez acest lucru evidențiind aspectele universale ale poveștilor mele. Deși acțiunea lor se desfășoară în Japonia și folosesc terminologie japoneză, temele lor fundamentale se pot regăsi cu ușurință și în propria noastră experiență de viață. Cu siguranță, nu intenția mea este să scriu romane care să fie exclusiv „despre Japonia”. Îmi doresc ca cititorii să simtă întotdeauna că povestea rezonează cu ei, că are o legătură directă cu propriile lor vieți.
– Ar putea exista hikikomori în Europa, în Austria, în România, sau e caracteristic doar societății japoneze?
De fapt, povestea unui hikikomori german a fost cea care m-a determinat să scriu romanul L-am numit Cravată. Poate că aici nu avem un termen specific pentru acest fenomen, dar el există la fel de bine și fără să aibă o denumire.
– Ai avut vreodată tendința de a deveni hikikomori? Sau ai cunoscut astfel de oameni și au devenit sursă de inspirație pentru romanul tău?
Nu am avut modele reale pentru personajele mele. Cu toate acestea, cunosc, cel puțin din auzite, oameni care au ales calea izolării sociale. Într-un caz, o anxietate socială intensă a determinat persoana respectivă să se închidă în sine și să se izoleze; în altul, a fost vorba despre un sentiment de disperare totală, provocat de probleme familiale. Aceste elemente mi-au influențat scrisul, dar personajele mele au început curând să aibă o viață proprie.
– Cum este să-ți vezi romanul pe scenă, ca piesă de teatru, chiar radiofonic?
În primul rând, este o mare onoare. Ceva la care am lucrat în liniște capătă dintr-odată o voce puternică. Pentru mine, este întotdeauna o bucurie.
– Ai avut vreun cuvânt de spus în privința scenariului piesei?
Prefer să nu mă implic și să las terenul celor care chiar se pricep la acest domeniu. Ca romancieră, scriu romane. Piesele de teatru și alte forme de acest gen nu țin de domeniul meu de expertiză.
– „Niciodată, mi-am jurat, nu mai voiam să fiu părtaș la suferința altuia. Ar fi trebuit să știe asta. Că plânsul și muritul sunt chestiuni private.” (pag. 22) Chiar sunt plânsul și moartea chestiuni private, asta crezi și tu?
Într-un anumit sens, da, dar, în altul, desigur că nu. Suferința unui individ este întotdeauna legată de mediul său social imediat și are o semnificație socială mai largă. Tocmai de aceea este atât de valoros faptul că literatura se ocupă de cei aflați la marginea societății: le oferă o voce.
– Personajele tale discută la un moment dat despre viața de după moarte. Ce preferi – să existe o reîncarnare sau ca „moartea să fie un sfârșit. O tăietură clară. Să nu mai urmeze nimic?” (pag. 105)
Indiferent dacă există sau nu o viață după moarte, este responsabilitatea noastră să trăim cu recunoștință și compasiune aici și acum. În mod ideal, întrebarea despre ceea ce se află dincolo de moarte ar trebui să ne conducă spre o viață mai împlinită în această lume.
– Există ceva ce Occidentul ar putea învăța de la Japonia despre felul în care oamenii se raportează la moarte?
În Japonia, oamenii găsesc frumusețe în efemeritatea lucrurilor și integrează această idee a caracterului trecător al existenței în viața de zi cu zi. Conștientizarea faptului că nimic nu durează pentru totdeauna face ca viața să pară infinit de prețioasă. Este ceva ce putem cu siguranță învăța sau, poate, ceva de care ar trebui să redevenim conștienți, deoarece efemeritatea ocupă un loc important și în propria noastră cultură spirituală. Din păcate, însă, avem tendința să trecem mai ușor cu vederea acest aspect.
– Cartea ta este tradusă în limba japoneză și ce recepție a avut din rândul cititorilor japonezi?
Reacția cititorilor a fost bună, ceea ce a reprezentat o mare ușurare pentru mine. Mă temusem că volumul meu ar putea fi perceput ca opera unui outsider, a cuiva din afara acelei culturi. Faptul că nu s-a întâmplat așa m-a motivat să continui să scriu.
– Mulțumesc, Milena, mulțumesc și Editurii Lebăda Neagră!
(Fotografii: Editura Lebăda Neagră; pagina de facebook FILIT Iași 2026.)
