Carti Memorii jurnale

Două cărți despre trauma spitalului și a bolii. Autori: Vintilă Mihăilescu și Péter Esterházy

”În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului”, de Vintilă Mihăilescu
Editura Polirom, Colecția Plural M, Iași, 2019

”Spitalul meu arată ca România: plin de contraste, de tristețe și de miracole…” (pag. 17)

Vintilă Mihăilescu a fost nevoit să își trateze o boală destul de gravă în spitalele românești și, în calitate de antropolog recunoscut și renumit, a început să observe, să studieze și să-și ia notițe despre lumea din jurul lui. Așa s-a născut acest volum, ”În căutarea corpului regăsit”, o excelentă (și inedită) analiză a stării sistemului medical românesc.

În pofida și în ciuda durerilor și stărilor prin care a trecut corpul său, autorul a reușit să își păstreze viu și atent spiritul antropologic, analizând lumea diversă a spitalului din numeroase perspective: felul în care oamenii interacționează între ei, fie că vorbim despre pacienți, medici, asistente sau ”aparținători” (un concept discutat foarte detaliat); organizarea, uneori haotică, a spitalului românesc; sistemul complicat de mită, care merge de la sume solicitate de medici până la dorința neobișnuită a oamenilor ”să dea ceva” (”unor infirmiere trebuie să le plătești un soi de taxă de protecție”), dar și despre paradoxul de a exista plicuri de vânzare la buticul spitalului.

Sunt analizate atent mecanismele de apărare împotriva bolilor grave, de la intelectualizare până la cel mai țărănesc (poate chiar strict românesc) de ”negare” – românii au treabă, boala nu e ceva serios, ci treburile de acasă sunt mai serioase și mai urgente. De asemenea, se fac dese referiri cu privire la dorința românilor de leacuri paliative și ”leacuri băbești”. De prea multe ori, sănătatea românului nu mai ține de minunile spitalicești, ci de miracolele religioase (lucru exemplificat de urarea cvasi-unanimă ”sănătate să dea Dumnezeu!”). Dincolo de aceste mecanisme de apărare specifice, mai sunt și cele naturale, nespecifice: somnul, vorbitul, simțul umorului.

Dincolo de problemele specifice spitalului, volumul lui Vintilă Mihăilescu este o privire atentă aruncată asupra oamenilor care-l populează. Nu e nimic altceva decât multă viață acolo, așa că nu ne mirăm că unii oameni sunt plini de umanitate, iar alții, mulți dintre ei, s-au îmbrăcat într-o armură de indiferență (și aceasta ori auto-impusă, ori voită, ori inconștientă). În plus, după cum recunoaște și antropologul-pacient, există o anumită doză de egoism în fața morții de care nu scapă nimeni: atunci când este ”băgat în față”, ca ”pacient privilegiat”, nu poți să renunți la aceste privilegii, indiferent câți oameni suferinzi sunt la acea coadă.

Vintilă Mihăilescu a ales cel mai răspândit anestezic uman, simțul umorului, pentru a ne împărtăși experiențele sale spitalicești. Rezultă un volum-eseu care împletește referințele din științele sociale cu scenele pline de umor ale trecerii autorului și ale soției prin spitalul românesc. Din păcate însă, ”În căutarea corpului regăsit” rămâne și un semnal de alarmă asupra unor stări de lucruri care se tot perpetuează, și se pare că vor rămâne pe termen lung, în sistemul de sănătate românesc, fie că vorbim indiferența personalului, fie de mita generalizată.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.


”Jurnalul pancreasului”, de Péter Esterházy
Curtea Veche Publishing, București, 2019
Traducere din maghiară, note și prefață de Marius Tabacu

Nu știu cum aș reacționa dacă aș afla că mai am câteva luni de trăit, probabil aș încerca să fac cât mai multe lucruri ca să las ceva urme în spate. Dacă ești un scriitor foarte cunoscut, probabil tot ce mai ai de făcut este să scrii, să dai cumva glas, în scris, gândurilor și trăirilor tale din aceste ultime luni. Și să încerci să întorci ordinea lucrurilor, să lupți contra bolii incurabile.

Un astfel de exemplu îl dă Péter Esterházy în al său volum ”Jurnalul pancreasului”: după mai multe investigații medicale, află că suferă de cancer la pancreas, o boală cu puține șanse de vindecare, și începe un jurnal care se află în relație directă cu această suferință. El începe pe 24 mai 2015 (”La început a fost cuvântul cancer”) și este menținut, aproape în fiecare zi, cel puțin la început, timp de aproape un an, până pe 2 martie 2016, când sănătatea este deja în declin. Péter Esterházy moare pe 14 iulie 2016, iar jurnalul său este publicat imediat după decesul său.

Jurnalul său este, uneori, destul de schematic, dar impresia generală este că ne aflăm în fața unui scriitor destul de implicat în tot ce reprezintă viața sa personală și profesională: familia numeroasă este prezentă mereu în jurul lui, iar întâlnirile cu ei sunt dese și pline de discuții intelectuale; cunoaște foarte bine politica maghiară și o critică ori de câte ori este cazul; citește foarte mult și jurnalul este plin de referințe literare, cinematografice, artistice; merge la reuniuni literare în țară și în străinătate, este implicat și promovarea propriilor cărți, despre care vorbește deseori. Uneori filosofic, alteori tragic, jurnalul său este și o analiză atentă a vieții literare și politice din Ungaria.

Mai departe, este vorba despre boală, despre felul în care lumea îl privește acum, ca bolnav, despre trăirile sau lumea din spital. Esterházy este atipic (sau cel puțin așa mi se pare mie, necitindu-i până acum cărțile): nu ezită să-și înjure boala și durerile, dar și neputința, jurnalul abundând în epitete nu tocmai măgulitoare, dar cel mai des simpatice (așa aș înjura și eu bolile!). Există așadar foarte multe ocazii în care privește cancerul într-un registru comic, alintându-l sau dându-i diminutive, alteori forțându-l cu mese copioase (Esterházy este un gurmand și tot volumul este impregnat cu pofte, denumiri de feluri de mâncare și arome tipic ungurești).

”Mă dezmeticesc din moțăială cu dorința arzătoare să introduc în text cuvântul pizdă. Sarcină, în felul acesta, îndeplinită. Iată variantă care se scrie singură. Ar trebui să o fut bine pe domnișoara Pancrăița, poate așa s-ar liniști. Sau o să vrea mai mult. Deci ar trebui să o fut rău de tot. Ce logică deplorabilă.” (pag. 25)

Din păcate, cancerul a fost, în cele din urmă, total lipsit de umor și l-a biruit încet-încet, fără milă, pe autor. Un volum care împletește filosofia cu o privire atentă asupra vieții literare și a vieții de scriitor, în general, dar care se dovedește a fi o analiză a înaintării spre moartea implacabilă.

Puteți cumpăra cartea: Curtea Veche Publishing/Libris.ro/Elefant.ro.

(Sursă fotografii: Polirom.ro, Libris.ro, Scena9.ro, Welt.de)

Articole similare

Lumea era toată a mea. Amintirile unei prințese, de Ana-Maria Callimachi

Delia Marc

Prin blogosfera literara (4 – 17 august 2014)

Jovi Ene

Prin blogosfera literară (11 – 17 ianuarie 2016)

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult