Good children / Dobra djeca / Copii buni (2024)
Regia: Filip Peruzović
Distribuția: Nina Violić, Filip Sovagovic, Vinko Kraljević
Am ales această experiență cinematografică datorită faptului că am vrut să explorez mai îndeaproape mecanismele relației dintre frați (în contextul în care eu o cunosc numai indirect). Mi-am dorit mereu o soră, am avut impresia deseori în copilărie că ratez ceva esențial, acea complicitate care seamănă poate cu cea pe care o poți avea cu un prieten bun.
În filmul de față, s-a văzut puțin altfel, având în vedere că cei doi fraţi deveniți adulți se reîntâlnesc înstrăinați, într-un context destul de delicat: moartea mamei lor.
Casa decedatei este situată într-un spațiu superb, cu alură montană. De pe balcon este o deschidere largă spre copaci. O splendoare de peisaj în care cei doi discută mai mult banalități. Sortarea lucrurilor mamei îi aduce mai aproape de trecut și de ceea ce-i obsedează să recupereze.
Sunt cadre foarte bine construite, lente, pe care le-am simțit ca o poezie. O cameră cu un pat gol și cearșafuri mototolite. Rame statice ca tablouri cu natură moartă ce marchează trecerea timpului prin flori ofilite sau fructe stricate. Un frate și o soră într-o casă imobilă, fără sufletul care o animă, dar plină de lucruri și urme ale unei vieți trăite: mobilă veche, fotografii, cărți, abțibilduri cu fotbaliști, facturi, ziare îngălbenite.
Pare un joc tăcut interacțiunea dintre ei doi. Ea freacă prin camere până se face întuneric, parcă obsedată de curățenie. El pare că are un coșmar și/sau plânge în somn. Ea găsește cutii și-i spune lui. El încearcă să cânte la o chitară dezacordată și preia vorbele ei la chitară: nu umbla desculț… am mai găsit o cutie… Ea se dă în leagăn pe furtună. El pune fumigene ca să curețe spațiul interior. Ea nu vrea ca el să fumeze când mănâncă. El nu vrea ca ea să arunce carnea din congelator. Și pe alocuri răsare și puțin umor, având în vedere că ei sunt adulți măcinați de lucruri lipsite de importanță. Ajung totuși să discute și despre propria moarte.
Acest film minimal construiește stări, nu acțiune grea. Apare ca personaj și natura cu furnici și ploaie și vânt furios printre copaci, dar în principal este vorba de doi frați care se (re)descoperă prin lentila morții mamei lor.
M-a surprins plăcut modul în care regizorul croat a ales să prezinte această dimensiune casnică a vieții după moarte, chiar și momentele jenante când se rostesc banalități față de un vecin care prezintă condoleanțe, conveniența. Durerea lor nu e fățișă, pare mai degrabă interiorizată. Dar știm oare vreodată cum se manifestă cu adevărat durerea în celălalt?
Poate uneori nu e nimic spectaculos în viață sau în moarte, dar o casă locuită de om arată altfel decât o casă golită. Și te atinge cumva să vezi părăsirea, dispariția (temporară sau definitivă).
Pentru o doză ridicată de realism, vă recomand să vedeți acest film și să reflectați la propria mortalitate și la apropierea/distanța față de cei dragi.
Film vizionat în cadrul Festivalului Filmului European (București, 6-17 mai 2026)
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: imdb.com)
