„De dor de sufletul lui Andresen”, de Nichita Stănescu
Editura Rentrop & Straton, București, 2024
Cartea „De dor de sufletul lui Andresen”, semnată de Nichita Stănescu, reprezintă una dintre cele mai surprinzătoare ipostaze ale autorului, dezvăluind un univers literar destinat copiilor, dar care se adresează și părinților. Volumul adună basme, fabule, povestiri, poezii, toate adresate copiilor. Textele sunt originale, unele complet necunoscute publicului. Ele au fost păstrate de soția poetului (Dora Stănescu) într-un dosar pe care chiar Nichita scrisese titlul ”De dor de sufletul lui Andresen”. Cartea a fost îngrijită de Mirela Vasilescu, fiica adoptivă a lui Nichita, iar ilustrațiile aparțin nepoatei poetului Clara Vasilescu. Această geneză aparte conferă volumului o aură de intimitate și autenticitate, ca și cum cititorul ar avea acces direct la o parte ascunsă a creației lui Nichita. Nu este vorba doar despre literatură pentru copii în sens tradițional, ci despre o încercare de a recupera privirea inocentă și liberă a copilăriei.
Există două feluri de a scrie literatură pentru copii. Prima este cea să îi spun clasică – povești cu fir narativ, moralizatoare, în care există personaje pozitive și negative, în care cei buni căștigă mereu, iar cei răi învață o lecție. A doua este mai rar întâlnită și constă în a da frâu liber imaginației și să construiești scene și povești care nu respectă legile narative clasice, dar care sunt mai aproape de ceea ce înțeleg și simt copiii.
Textele lui Nichita Stănescu se înscriu în mod clar în această a doua categorie. Poetul nu urmărește să ofere lecții morale explicite și nici să construiască narațiuni convenționale. Dimpotrivă, el explorează libertatea limbajului și a imaginației, într-o manieră care amintește de logica visului sau de jocurile spontane ale copilăriei. În acest sens, apropierea de universul din Micul Prinț este evidentă, mai ales prin refuzul de a explica excesiv realitatea. După cum spunea Micul Prinț ”Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii”. Nichita Stănescu pare să evite deliberat postura adultului didactic, alegând în schimb complicitatea cu cititorul copil.
Un element definitoriu al volumului este jocul cu limbajul. Nichita nu se limitează la metafore sau la lirismul bine cunoscut din poezia sa „pentru oameni mari”, ci merge mai departe, destabilizând logica însăși a discursului. Unele texte au o tentă absurdă, apropiindu-se de scrierile lui Urmuz: „A fost odată ca niciodată un contabil, La Focșani, care avea mânecuțe de aur. El mi-a și explicat de ce: pentru că noi, cei din Focșani, nu mai putem fără mori de vânt din Olanda și am făcut rost de vânt, dar ce să zic, chiar Simun curat pe care l-am importat chiar din Sahara”
Pe de altă parte, există și texte marcate de o sensibilitate caldă, în care jocul lingvistic se împletește cu afecțiunea:
Spune-mi care mamă-anume
cea mai scumpă e pe lume?
Puii toţi au zis de păsări,
zarzării au zis de zarzări,
peştişorii de peştoaică,
ursuleţii de ursoaică,
şerpişorii de şerpoaică,
tigrişorii de tigroaică,
mânjii toţi au zis de iepe,
firul cepii-a zis de cepe,
nucii toţi au zis de nucă,
cucii toţi au zis de cucă,
toţi pisoii, de pisică,
iară eu, de-a mea mămică.
Orice mamă e anume
cea mai scumpă de pe lume!
Aici, structura repetitivă și rima simplă creează un efect de cântec, accesibil copiilor, dar încărcat de o emoție universală. Poezia funcționează simultan ca joc și ca declarație de iubire.
Un alt registru al volumului este cel al imaginarului pur, unde realitatea este complet transfigurată.
Am visat așa deodată
că-ntr-o țară fermecată
munții sunt de ciocolată
cu piscuri de înghețată,
iar când plouă stropuri-stropuri
cad din nouri lungi siropuri
de zmeură și de măceșe
și-alte multe pe alese.
Nichita construiește aici o lume perfecta pentru copii în care gustul și culoarea devin elemente fundamentale.
În ansamblu, volumul poate fi citit pe două niveluri. Pentru copii, el oferă o experiență ludică, plină de imagini neașteptate și sonorități plăcute. Pentru adulți, însă, cartea devine o reflecție asupra limbajului și asupra modului în care percepem realitatea. În acest sens, apropierea de Peripețiile Alicei în Țara Minunilor este justificată: ambele opere propun o lume în care logica obișnuită este suspendată, iar sensul se construiește prin joc.
„De dor de sufletul lui Andresen” nu este doar o carte pentru copii, ci și o recuperare a copilăriei ca stare de spirit. Volumul confirmă încă o dată capacitatea lui Nichita de a inventa lumi noi total surprinzătoare.
