La Grazia (2025)
Regia: Paolo Sorrentino
Distribuția: Toni Servillo, Anna Ferzetti, Orlando Cinque, Massimo Venturiello
‘La grazia’, titlul celui mai recent film al lui Paolo Sorrentino, a fost tradus în limba engleză în ‘Grace’. Cele două cuvinte, chiar dacă pleacă de la o origine comună, au semnificații primare diferite în cele doua limbi, italiană și engleză (și una diferită în limba română). Între aceste semnificații se poate găsi tematica și atmosfera acestui film, care revine la două dintre subiectele principale ale filmografiei regizorului și scenaristului italian: meandrele politicii italiene la cel mai înalt nivel și bătrânețea ca etapă finală și ultimă șansă de recuperare a sensului vieții. Combinația aceasta mi s-a părut a funcționa destul de bine. Scenariul are și atmosferă și tensiune de idei, dar și umor. Prezența lui Toni Servillo, actorul preferat din multe filme precedente ale lui Sorrentino transpune pe ecran perfect intențiile cineastului, dar parcă, totuși, ceva din crisparea ceremoniala, din dominația stilului asupra substanței care caracterizează personajul (și poate și funcția politica a acestuia) se răsfrâng asupra filmului, făcându-ne să-l urmărim cu respect, însă nu cu pasiune.
Instituția prezidențială italiană este mai mult reprezentativa și un simbol al consensului national. Președintele are puține atribuții executive, mai ales în ultimul semestru al mandatului sau. Printre ele se afla semnarea legilor aprobate de Parlament și grațierile. Eroul filmului, Mariano De Santis a fost un președinte bun, respectat și iubit pentru faptul că a navigat printre intrigile politice și a reușit să scape țara de un politician (probabil prim-ministru) periculos. În ultimele luni ale președinției sale este confruntat însă cu dileme juridice și etice (el fiind și un catolic convins): aprobarea unei legi permisive pentru eutanasie și grațierea a doi condamnați foarte diferiți, dar și ei legați în feluri diferite de cauza eutanasiei. Asistenta lui este chiar fiica sa, și ea juristă. Cei doi, dar mai ales bărbatul aflat la apusul vieții, sunt marcați de moartea cu puțin timp în urma a soției și mamei. Aceasta ascunsese însă un secret care-l obsedează pe bărbatul aflat la vârsta regretelor care nu mai pot fi oblojite. Între grațierea condamnaților și starea de grație care să-i redea echilibrul se afla un om care caută, la apusul vieții, să regăsească dorința de a trai.
Toni Servillo este din nou formidabil, așa cum știe Sorrentino să-l facă și el să-l ajute pentru a construi personaje memorabile, care susțin un film întreg. Ana Ferzetti joaca rolul fiicei devotate, care se luptă pentru a nu cădea în aceeași capcană a devotamentului pentru justiție, care acaparase viața tatălui ei. Cinematografia este remarcabilă, alternând între culoarele palatului prezidențial care ascund secrete și intrigi ale puterii și frânturi din viața Romei care pulsează în afara zidurilor. Câteva scene cu intenție de simbol (cea a vizitei președintelui portughez, conferința uni-direcțională cu astronautul singuratic) constituie episoade memorabile de film, chiar daca nu sunt perfect integrate în acțiune. Este un film melancolic despre un om singuratic care se confruntă cu limitele puterii, dar mai ales cu demonii săi și cu povara unor neimpliniri și a unor amintiri de care nu se poate debarasa. Câteva lungimi ar fi putut fi evitate, poate, dar ansamblul este suficient de convingător și de emoționant.
Filmul a intrat în cinema pe 17 aprilie 2026 fiind distribuit de Independența Film.
