Un loc sigur (2025)
Regia: Cecilia Ștefănescu
Distribuția: Marina Palii, Virgil Aioanei, Emil Mandanac, Bianca Cuculici, Rolando Matsangos, Alex-Ioan Petre
Mi-aș fi dorit să îmi placă Un loc sigur, filmul de debut în regie al Ceciliei Ștefănescu. Existau câteva indicii că ar putea fi un film pe gustul meu: o distribuție pe care nu o vedem prea des în filmele românesști, o imagine atent construită și promisiunea unei tensiuni psihologice care să se acumuleze treptat. Chiar și începutul filmului pare să creeze această așteptare. Există o atmosferă controlată și impresia că intrăm într-un univers în care relațiile dintre personaje vor deveni treptat mai clare. Cu atât mai mare este însă senzația de decalaj între ceea ce filmul pare că promite și ceea ce reușește efectiv să construiască.
Imaginea este unul dintre elementele care funcționează cel mai bine. Cadrele sunt bine compuse, iar spațiile sunt filmate cu atenție, contribuind la o atmosferă de neliniște pe care nu poți să pui degetul, deși ești sigur că e acolo. Tensiunea este, pentru o bună parte din film, bine dozată și devine instrumentul prin care sunt schițate identitățile personajelor.
Distribuția este, de asemenea, un punct forte. Așa cum spuneam mai sus, actorii sunt în mare parte figuri pe care nu le vedem foarte des în cinemaul românesc, iar această noutate funcționează în favoarea poveștii. Personajele rămân greu de anticipat, iar fiecare dintre actori construiește un rol care, într-un fel sau altul, intrigă. În mod special se remarcă Marina Palii, care face un rol extraordinar cu ce îi este dat. Am descoperit-o în Dinți de lapte (r. Mihai Mincan), iar apariția ei aici confirmă impresia că este o actriță care ar merita să apară mult mai des în film, cu roluri mai mari și mai relevante. Are o prezență intensă, capabilă să mențină interesul chiar și atunci când scenariul nu îi oferă suficiente puncte de sprijin.
Există și câteva momente punctuale care funcționează impecabil. Unul dintre ele durează probabil doar zece secunde: scena cu băiețelul din grupul de refugiați, care apare la masa unde stă Doru, îi ia sucul și îl bea. Este o secvență foarte scurtă, dar extrem de vie. Actorul care joacă acel băiețel face un moment perfect, emană naturalețe. În câteva gesturi simple, scena transmite o tensiune și o autenticitate pe care alte secvențe, mult mai elaborate, nu reușesc întotdeauna să le atingă.
Problema filmului, însă, cred că este felul în care își construiește scenariul. Un loc sigur deschide foarte multe direcții, dar majoritatea rămân schițate superficial. Există impresia că filmul încearcă să atingă simultan prea multe teme mari, să disece prea multe tipologii de relații, te invită să analizezi prea multe planuri, fără ca vreuna dintre aceste direcții să fie explorată cu adevărat până la capăt. Această acumulare de fire narative produce un efect de fragmentare. Personajele par incomplete, construite din indicii care nu se leagă într-o identitate coerentă. Deși fiecare dintre ele are trăsături care îl fac, într-un fel sau altul, detestabil sau dificil de simpatizat, niciunul nu este conturat suficient pentru ca această antipatie să capete consistență. Se creează astfel o senzație paradoxală: te aștepți în permanență ca ceva decisiv să se întâmple, dar în același timp ai impresia că nu se întâmplă nimic cu adevărat.
Ambiguitatea este unul dintre instrumentele pe care filmul pare să se bazeze, dar uneori aceasta ajunge la limita absurdului. Personajul Vladimir este construit pentru a rămâne ambiguu, însă gradul de ambiguitate devine atât de mare, încât riscă să golească personajul de consistență. Relațiile dintre personaje ridică, la rândul lor, numeroase întrebări care rămân suspendate. Este Lucy o figură feministă și/sau un personaj construit pentru a fi detestat? Cine este cu adevărat Cristina în relația ei de prietenie cu Lucy și de ce pare să devină o persoană complet diferită în relația cu partenerul ei, Mihai? Poate cea mai stranie relație este, totuși, cea dintre Lucy, Gelu și propriul lor copil. Doru apare aproape ca un obiect mutat dintr-un loc în altul, fără ca rolul lui în interiorul poveștii să fie stabilit clar. Prezența lui ar fi putut deveni un punct central al conflictului, însă filmul nu pare să decidă niciodată ce vrea să facă cu acest personaj.
Finalul încearcă să ofere un moment exploziv și, într-o anumită măsură, rezolvă câteva dintre premisele de la care pornește povestea. Și nu ar fi fost neapărat nevoie ca sfârșitul să închidă povestea, ci mai degrabă să o nuanțeze și să adâncească înțelegerea personajelor. În forma actuală, însă, nu funcționează ca o clarificare sau o complicare utilă a relațiilor dintre personaje sau direcții narative, ci, pentru mine, a părut mai degrabă să accentueze impresia că filmul adună mai multe idei decât reușește să ducă până la capăt. Un loc sigur are ingrediente promițătoare: o imagine bună, actori interesanți și câteva secvențe foarte reușite. Dar între aceste elemente nu se construiește întotdeauna o structură coerentă. Din punctul meu de vedere, filmul întreține constant o promisiune narativă pe care nu o îndeplinește.
În cinematografe din 13 martie.
Nota: 6,5/10
(Sursă fotografii: © https://www.instagram.com/unlocsigur/?__d=1)
