„Caietul interzis”, de Alba de Céspedes
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2024
Traducător: Gabriela Lungu
„Caietul interzis” de Alba de Céspedes este una dintre acele cărți care nu te cuceresc prin evenimente spectaculoase, ci prin ceva mult mai greu de dus și, tocmai de aceea, mult mai memorabil: adevărul. Un adevăr domestic, tăcut, repetitiv, aparent banal, dar care, odată așezat în pagină, capătă o forță devastatoare. E genul de roman care nu ridică vocea, nu dramatizează inutil, nu încearcă să-ți smulgă emoția cu artificii. Și totuși, când îl termini, rămâi cu senzația că ai asistat la o mărturisire atât de intimă și de lucidă, încât îți este aproape imposibil să te desprinzi de ea. Nu pentru că Valeria Cossati ar trăi o viață ieșită din comun, ci tocmai pentru că viața ei este recognoscibilă în feluri care dor.
Romanul este construit sub forma unui jurnal, iar această alegere narativă este una dintre cele mai mari forțe ale cărții. Jurnalul nu este aici doar un procedeu stilistic, ci chiar spațiul în care se naște conștiința personajului. Valeria, o femeie de 43 de ani, mamă, soție, angajată, locuind în Roma anilor ’50, cumpără aproape din impuls un caiet negru și începe să scrie în el. Din acest gest mic, aproape neînsemnat la prima vedere, se declanșează însă o întreagă mișcare interioară. Ce începe ca o simplă notare a faptelor zilnice devine treptat un exercițiu de introspecție, apoi de luciditate, apoi de neliniște. Valeria nu scrie doar ca să-și amintească. Scrie ca să înțeleagă. Iar ceea ce descoperă despre sine, despre căsnicia ei, despre copiii ei, despre compromisurile ei și despre locul femeii în lume nu o eliberează liniștitor, ci o tulbură tot mai mult.
Valeria este un personaj extraordinar tocmai pentru că nu e idealizat. Nu este eroina modernă, impecabil conștientă de sine, pe care cititorul o poate admira fără rezerve. Este contradictorie, uneori nedreaptă, alteori meschină, adesea confuză, prinsă între valorile vechi care au format-o și intuiția dureroasă că viața ar fi putut însemna mai mult. Relația cu fiica ei, de exemplu, este una dintre cele mai interesante zone ale cărții, pentru că acolo se vede foarte bine ruptura dintre generații, dar și ambivalența unei femei care și-a crescut copiii într-o lume în schimbare fără să reușească ea însăși să se desprindă complet de ceea ce a interiorizat. Fiica ei reprezintă o altă posibilitate de a fi femeie: mai liberă, mai directă, mai puțin dispusă la compromis. Dar această libertate nu o bucură pe Valeria în mod simplu. O provoacă, o irită, o neliniștește. Și tocmai aici Alba de Céspedes este atât de bună: nu simplifică. Nu transformă conflictul dintre generații într-o lecție clară despre progres, ci îl păstrează viu, ambiguu, uman.
De altfel, romanul este plin de astfel de nuanțe. Nu vorbește doar despre condiția femeii în mod abstract, ci despre felul concret în care aceasta se instalează în gesturi mici, în limbaj, în spațiu, în obiceiuri, în distribuția tăcută a puterii în familie. Unul dintre cele mai dureroase lucruri din carte este faptul că Valeria nu are, de fapt, nimic al ei. Nici măcar un colț real de intimitate. Ideea aceasta, atât de simplă, capătă în roman o greutate imensă. Ce înseamnă să nu ai o cameră, o masă, o sertar, un timp care să îți aparțină? Ce înseamnă să fii mereu disponibilă pentru ceilalți și aproape niciodată pentru tine însăți? Caietul devine tocmai pentru că este ascuns, tocmai pentru că este interzis, un simbol profund al unei vieți interioare pe care nimeni din jurul ei nu o presupune cu adevărat. Familia ei acceptă funcția ei, nu și interioritatea ei. Soție, mamă, femeie care ține casa, femeie care suplimentează venitul familiei – da. Femeie care gândește, care are conflicte intime, care are nevoie de un spațiu propriu – asta pare aproape ridicol pentru cei din jur.
Și aici romanul devine mult mai actual decât ar părea la prima vedere. Da, este o carte despre Italia postbelică, despre o societate burgheză, despre norme de gen și despre o lume în care femeia era împinsă în roluri foarte clare. Dar tocmai finețea cu care surprinde aceste mecanisme o face relevantă și azi. Pentru că multe dintre lucrurile pe care le trăiește Valeria nu au dispărut cu adevărat; doar și-au schimbat uneori limbajul. Poate că femeile de azi au mai multă autonomie, mai multă libertate de mișcare, mai multe opțiuni, dar ideea că ele trebuie să fie disponibile, grijulii, eficiente, neobosite și perfect funcționale pentru ceilalți nu a murit. Doar s-a rafinat. „Caietul interzis” rămâne actual tocmai pentru că vorbește despre epuizarea tăcută a unei femei care a învățat să își pună mereu dorințele după ale altora și să numească acest sacrificiu normalitate.
Mi se pare foarte important și felul în care Alba de Céspedes scrie despre căsnicie. Nu o demonizează grosier, dar nici nu o romantizează. Căsnicia dintre Valeria și Michele nu este un iad spectaculos. Este, mai degrabă, o structură obosită, funcțională, în care s-au sedimentat obiceiuri, tăceri, convenții și mici forme de alienare. Poate tocmai de aceea e atât de dureros de citit. Pentru că nu ai un mare vinovat, nu ai un mare moment de ruptură, nu ai o explozie dramatică ce ar justifica totul. Ai, în schimb, ani întregi de adaptare, de mici renunțări, de amorțeală afectivă, de conviețuire în care dragostea s-a transformat în ceva mult mai greu de definit. Romanul surprinde foarte bine felul în care o relație poate deveni respectabilă și funcțională la exterior, dar sufocantă în interior.
Mai mult decât atât, cartea vorbește și despre muncă, bani, clasă socială, reputație, aparențe. Valeria nu trăiește doar într-o ordine patriarhală, ci și într-o ordine burgheză în care respectabilitatea cântărește enorm. Nu este o femeie liberă să aleagă pur și simplu alt drum, nici măcar interior. Ea este prinsă între lipsuri materiale, obligații familiale și un cod moral interiorizat foarte adânc. De aceea, romanul nu este doar feminist în sensul cel mai simplu al cuvântului, ci și foarte atent la contextul social în care femeia este formată și limitată. Valeria nu este doar femeie; este femeie într-o anumită clasă socială, într-o anumită epocă, într-o anumită cultură, într-o anumită economie afectivă. Iar cartea înțelege perfect că toate aceste lucruri se amestecă.
Și finalul… finalul este unul dintre cele mai grele aspecte ale romanului. Pentru mulți cititori, va fi frustrant, poate chiar revoltător. Pentru că nu oferă eliberarea pe care o aștepți instinctiv. Nu vine cu răsplata unei revelații, nu îi dă Valeriei o ieșire clară și triumfătoare. Dar tocmai această alegere îl face atât de puternic. Alba de Céspedes refuză să falsifice adevărul pentru confortul nostru emoțional. Viața multor femei nu se schimbă spectaculos după ce ajung la conștiință de sine. Uneori, luciditatea nu aduce scăpare, ci doar durerea de a vedea mai clar pereții cuștii. Iar romanul are curajul să rămână în această zonă inconfortabilă. Nu ne minte. Nu ne oferă balsam acolo unde istoria și structurile sociale nu l-au oferit femeilor reale.
Pentru cine este această carte? În primul rând, pentru femeile care iubesc literatura introspectivă, romanele despre conștiință, identitate, familie și interioritate. Pentru cititorii care nu caută neapărat acțiune, ci profunzime psihologică. Pentru femeile care sunt mame, soții, fiice sau pur și simplu oameni care au simțit la un moment dat că rolurile pe care le îndeplinesc pentru ceilalți au început să le înghită propria voce.
„Caietul interzis” este un roman de o luciditate extraordinară, delicat și nemilos în același timp. O carte despre o femeie aparent obișnuită, care, începând să scrie, descoperă că în interiorul vieții ei liniștite există o întreagă lume de nemulțumiri, dorințe, resentimente, regrete și întrebări fără răspuns. Este o carte care nu oferă confort ușor, dar oferă ceva mai valoros: recunoaștere. Te face să înțelegi mai bine nu doar cine este Valeria, ci și câte femei au trăit, și poate încă trăiesc, în tăceri asemănătoare.
