Tudor Mirică – O mărturisire
Nu sunt critic de film, nici măcar cinefil înrăit. Nu am o cultură cinematografică compactă; n-aş avea răbdare pentru aşa ceva şi nici timp. Consider filmul ca pe o formă a artei egală în drepturi cu toate celelalte şi reţin din el doar ceea ce-mi spune ceva, nimic în plus. Nu sunt pretenţios, sunt doar subiectiv, în virtutea unor criterii cărora nu le-am cercetat originea. Vorbind aici mai mult despre ce nu sunt (de fapt, sunt arhitect), cred că am spus ceea ce era important
în context.
În condiţiile astea, atunci când Jovi mi-a propus rubrica “Filme pe scurt”, am fost cumva descumpănit: – Dar n-am rigoarea şi disciplina necesare, n-am mai scris despre filme decât pentru cei pe care-i cunosc! Nu sunt familiarizat cu regulile unui demers public. Răspunsul a sunat cam aşa: – Singura regulă este că nu există reguli (o replică din filme, desigur). Am văzut deja cum scrii (nu ştiu dacă Jovi a văzut şi cartea mea sau doar micile încercări croniciste, dar, oricum, m-am simţit flatat). Cu cât vei fi mai liber de constrângeri, cu atât va ieşi mai bine.
Aşa că m-am conformat, deşi nu întrutotul: când scrii, nu poţi să nu te gândeşti la posibilii cititori. Iar când nu-i cunoşti, te crispezi. Apoi m-am întrebat: Ce fel de cronică fac? De întâmpinare nu poate fi pentru că, de regulă, filmele despre care scriu nu sunt noi. Majoritatea cititorilor mei le-au văzut deja. Aha, deci mă adresez celor care le-au văzut. Lor pot să le povestesc filmul fără teamă de represalii. Sau, dimpotrivă, să facem doar schimb de impresii, dintre care ale mele sunt cele mai proaspete. Iar pentru cei care nu le-au văzut, poate reprezenta o invitaţie. Lectură şi vizionare plăcută, aşadar!