„108 bătăi de clopot”, de Keiko Yoshimura
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2026
Traducere: Cristina Gogianu
Am fost întotdeauna cucerită de cărțile care nu încearcă să te impresioneze prin subiecte spectaculoase, prin conflicte complicate sau prin personaje construite în jurul unor drame copleșitoare, ci care îți propun să te oprești puțin, să privești altfel lumea și să redescoperi frumusețea unor gesturi pe care, din obișnuință, am ajuns să nu le mai observăm. Romanul „108 bătăi de clopot” semnat de Keiko Yoshimura, este una dintre aceste cărți. O lectură solară, delicată, care mi-a adus exact acea stare de bine pe care o caut uneori în literatură și pe care o găsesc tot mai rar în mijlocul unei realități în care graba, eficiența și pragmatismul par să fi devenit criteriile după care judecăm aproape totul.
Mă bucură, înainte de orice, intenția acestei cărți, mi se pare important că, într-un peisaj literar în care sunt atât de prezente poveștile despre suferință, alienare, relații complicate și fragilitatea individului în fața unei societăți tot mai greu de înțeles, apare un roman care își propune să vorbească despre bunătate. Nu despre o bunătate demonstrativă, care are nevoie de confirmări și recunoaștere, ci despre una firească, discretă, care se manifestă prin gesturi mici și printr-o disponibilitate aproape instinctivă de a-i ajuta pe ceilalți. Este o alegere narativă pe care o apreciez foarte mult, fiindcă îmi amintește că literatura nu trebuie să ne ofere întotdeauna răspunsuri complicate pentru a spune ceva important despre oameni.
Povestea îl are în centru pe Sohara Mamoru, un bătrân care locuiește pe una dintre insulele arhipelagului Izu și care și-a făcut din grija față de ceilalți un adevărat mod de a trăi. Este omul la care apelează cei din comunitate atunci când ceva se strică, când au nevoie de ajutor sau când un lucru aparent lipsit de valoare nu mai poate fi folosit. Sohara repară obiecte, găsește soluții, se implică în problemele celor din jur și pare să aibă întotdeauna timpul și răbdarea necesare pentru a se ocupa de ceea ce altora li s-ar părea neînsemnat. Numai că, dincolo de priceperea lui practică, ceea ce îl definește este felul în care înțelege valoarea lucrurilor și, mai ales, valoarea oamenilor.
Sohara este un personaj care cucerește tocmai prin lipsa oricărei dorințe de a deveni remarcabil. Nu caută admirația nimănui, nu își construiește gesturile în jurul ideii de sacrificiu și nu pare să aștepte ceva în schimbul ajutorului oferit. Bunătatea lui nu este o calitate pe care o afișează, ci o formă de existență. Are ceva din acei oameni pe care, poate, i-am întâlnit cândva și despre care ne dăm seama abia mai târziu cât de mult au însemnat pentru noi. Oameni care nu fac declarații importante, dar care știu să fie prezenți, să observe, să asculte și să găsească soluții atunci când ceilalți nu mai știu încotro să se îndrepte.
Mi se pare foarte frumoasă această idee de a repara lucruri, fiindcă romanul reușește să îi ofere o semnificație care depășește cu mult dimensiunea practică a gestului. Într-o societate în care suntem obișnuiți să înlocuim aproape orice, în care valoarea unui obiect este stabilită de utilitatea lui imediată și în care lucrurile vechi sunt adesea considerate dispensabile, Sohara alege să le acorde o nouă șansă. Nu repară doar obiecte, ci păstrează povești, amintiri, legături și fragmente din viețile unor oameni. Uneori, ceea ce pare stricat nu este lipsit de valoare, ci are nevoie doar de cineva dispus să îi acorde atenție.
Aici mi se pare că romanul atinge una dintre temele sale cele mai frumoase: importanța reușitelor insesizabile. Există victorii care nu pot fi măsurate, care nu aduc beneficii materiale și care nu pot fi transformate în realizări de trecut într-un CV. Există bucuria de a vedea un obiect reparat, de a ști că ai făcut ziua cuiva mai ușoară, de a păstra ceva ce părea pierdut, de a oferi unui om sentimentul că nu este singur. Sunt reușite pe care societățile pragmatice le trec cu vederea, dar care, în realitate, dau sens multor existențe. Iar Sohara pare să fi înțeles acest lucru fără să aibă nevoie să îl transforme într-o filosofie personală.
În jurul său, viața comunității se desfășoară într-un ritm aparte, iar pregătirile pentru Anul Nou aduc în prim-plan tradiția celor 108 bătăi de clopot. În ritualul budist japonez, cele 108 bătăi simbolizează renunțarea la cele 108 patimi sau dorințe care îi țin pe oameni legați de suferință. Fiecare sunet marchează, simbolic, desprinderea de câte una dintre acestea și posibilitatea unui nou început. Mi se pare o alegere foarte inspirată pentru titlul romanului, fiindcă întreaga poveste pare să vorbească despre nevoia de a lăsa în urmă ceea ce ne îndepărtează de ceilalți și de a păstra ceea ce ne face mai buni. În cele trei zile dinaintea trecerii dintre ani, pregătirile, mâncărurile tradiționale și întâlnirile dintre locuitorii insulei creează un cadru în care comunitatea capătă o importanță aparte. O scrisoare neașteptată, primită de la Yamada, prietenul din copilărie al lui Sohara, tulbură însă echilibrul vieții acestuia și aduce în poveste o dimensiune nouă, legată de trecut, alegeri și sacrificiu.
Îmi place felul în care premisa romanului ne îndeamnă să ne gândim la bunătate ca la o formă de continuitate. Nu este vorba despre gesturi extraordinare, ci despre o sumă de lucruri aparent neînsemnate care, puse împreună, pot schimba felul în care cineva își trăiește viața. Cred că avem nevoie de astfel de povești tocmai pentru că ne-am obișnuit să asociem importanța cu spectaculosul. Uneori, ne este greu să acceptăm că o existență poate fi frumoasă și prin ceea ce oferă în fiecare zi, prin lucrurile pe care le păstrează și prin oamenii cărora le face loc.
Din punct de vedere tematic, 108 bătăi de clopot se înscrie într-o direcție a literaturii contemporane care redescoperă valoarea comunității, a grijii față de celălalt și a micilor ritualuri cotidiene. Este o literatură care nu privește viața doar prin prisma conflictelor, ci și prin posibilitatea reconcilierii, a apropierii și a recuperării unor valori pe care ritmul actual al existenței riscă să le estompeze. Romanul lui Keiko Yoshimura mi se pare mai mult decât o poveste reconfortantă. Este și o invitație la reconsiderarea felului în care ne raportăm la ceilalți, la obiectele din jurul nostru și la timpul pe care îl oferim lucrurilor care contează cu adevărat.
Am regăsit în această lectură ceva din blândețea cu care Hiro Arikawa știe să construiască povești despre oameni, legături și întâlniri care schimbă, uneori aproape imperceptibil, felul în care privim lumea. Există în asemenea cărți o atenție aparte pentru emoțiile mici, pentru relațiile care se formează fără declarații spectaculoase și pentru acele momente în care înțelegem că apropierea dintre oameni se construiește mai ales prin lucrurile pe care le facem unii pentru ceilalți. Este o sensibilitate pe care o apreciez și pe care o regăsesc și la Yoshimura, chiar dacă fiecare dintre aceste scriitoare își construiește propriul univers.
De altfel, romanul evocă și atmosfera pe care am îndrăgit-o în „Cafeneaua cu pisici” de Anna Sólyom. Este acel tip de literatură cozy în care intri cu ușurință, în care spațiul, oamenii și micile întâmplări capătă o familiaritate aparte și în care simți că ai putea rămâne multă vreme. Nu este vorba despre o idealizare a vieții și nici despre promisiunea că totul se va rezolva fără dificultăți, ci despre plăcerea de a descoperi un univers în care bunătatea nu a devenit o excepție. O atmosferă de care te poți îndrăgosti, în care personajele îți devin familiare și în care ajungi să apreciezi inclusiv momentele în care, aparent, nu se întâmplă nimic spectaculos.
Unul dintre marile merite ale cărții este, în opinia mea, atenția pentru detalii. Există o artă greu de stăpânit în surprinderea unor scene pline de umanitate fără ca ele să pară construite special pentru a emoționa. Este nevoie de măsură, de delicatețe și de o bună înțelegere a felului în care funcționează relațiile dintre oameni. Yoshimura pare să înțeleagă că emoția nu trebuie explicată în permanență, că uneori un gest este suficient și că o scenă simplă poate spune mai mult decât pagini întregi de reflecții. Tocmai această capacitate de a observa lumea cu gingășie face ca romanul să fie atât de plăcut.
Despre autoare știm, deocamdată, destul de puține lucruri, iar acest aspect face parte din particularitatea proiectului său literar. Keiko Yoshimura este pseudonimul unei scriitoare care trăiește la Tokyo și studiază texte vechi aparținând tradiției japoneze. 108 bătăi de clopot, publicat în 2023 și inspirat de o poveste personală de familie, este primul roman semnat sub acest nume. Mi se pare interesant că o autoare preocupată de textele vechi ale tradiției japoneze a ales să debuteze cu o poveste atât de legată de memorie, ritualuri, comunitate și transmiterea unor valori de la un om la altul. Poate că tocmai această apropiere de tradiție explică o parte din naturalețea cu care sunt integrate în roman obiceiurile și atmosfera specifică universului japonez.
Mai mult decât atât, cartea mi-a reconfirmat disponibilitatea de a acorda o șansă literaturii japoneze contemporane, mai ales acelei direcții care preferă observația atentă în locul dramatismului și emoția discretă în locul excesului. Este un tip de literatură care nu îți cere să fii impresionat, ci doar să ai răbdare să îi descoperi ritmul. Iar dacă îi accepți ritmul, îți oferă în schimb o experiență de lectură foarte plăcută.
Romanul „108 bătăi de clopot” este, pentru mine, genul de carte care îți amintește că bunătatea nu trebuie să aibă o justificare și nici să fie recompensată pentru a avea valoare. Că există oameni care repară lucruri fără să se întrebe dacă merită efortul, care se implică în viețile celorlalți fără să își calculeze câștigul și care reușesc să păstreze ceva din frumusețea unei lumi în care încă mai avem nevoie unii de ceilalți.
Este o carte care îmi încălzește sufletul tocmai prin această simplitate a intenției și prin felul în care reușește să transforme gesturile obișnuite în motive de bucurie. Nu își propune să schimbe lumea printr-o demonstrație spectaculoasă, ci ne amintește că poate începe să o schimbe fiecare dintre noi, prin ceea ce alege să facă pentru cei din jur.
O recomand celor care caută o lectură delicată, luminoasă, cu personaje de care te apropii fără efort și cu o atmosferă în care ai vrea să mai rămâi puțin după ce ai întors ultima pagină. Uneori, avem nevoie de cărți care să ne amintească nu cât de complicată este lumea, ci cât de frumoasă poate fi atunci când alegem să privim oamenii cu mai multă bunăvoință.


