„Fotbalozofia”, de Traian Ungureanu (TRU)
Editura Vremea, București, 2025
„Fotbalul e un joc de «scor mic» («low scoring game» – în termeni tehnici). La fel ca viața, jocul de fotbal e decis de câteva (nu multe) momente-cheie care apar în timpul finit al jocului. Spre deosebire de jocurile de scor mare (baschet, handbal etc.), fotbalul e o poveste în care reușita nu vine la tot pasul, iar ocaziile nu trebuie irosite.”
Mă identific ca fiind un microbist înrăit. Dovadă sunt albumele Panini și Topps pline de abțibilduri care îmi ocupă rafturile. Luând asta în considerare, am fost foarte entuziasmat când am primit volumul „Fotbalozofia” pentru a îi face recenzie. Ei bine, am primit ceea ce doream… dar nu chiar. Cel puțin nu în forma dorită de mine. Traian Radu Ungureanu, cunoscut pentru activitatea sa jurnalistică și perioada în care a fost membru al Parlamentului European, ne prezintă o serie de eseuri fotbalistice, abordând o mulțime de povești petrecute de-a lungul fascinantei istorii a sportului rege.
„Singurii oameni care înțeleg cu adevărat fotbalul sunt cei care l-au practicat profesionist pe gazon sau l-au explicat celor trimiși în teren: jucătorii și antrenorii. În rest, tot ce se spune, scrie și suferă din fotbal e un fel de a trăi patetic și inexact, din plin și gratuit.”
Cartea este împărțită în trei părți bine definite: Jocul Global, The English Game și Jocul Național, având o prezentare a „Celor 5” în deschidere. Cei 5 fotbaliști incontestabili și inegalabili, din punctul de vedere al autorului. Fiind purtat într-un mod oarecum aleatoriu din punct de vedere temporal prin larga istorie a fotbalului, am descoperit sau redescoperit multe povestioare interesante (sau mai puțin interesante) ale sportului cu mingea la picior. Trebuie să recunosc că așteptările mele privind cartea erau altele, dorind să descopăr o analiză mai amănunțită, sau cu mai multe paralele între fotbal și existența noastră ca indivizi, m-am bucurat însă și cu această înșiruire de amintiri (predominant istorice, ale unui fotbal pe care nu l-am prins și mulți l-au uitat).
Deși eseurile prezentate sunt bine construite și de interes pentru iubitorii fotbalului, am constatat de multe ori că unele subiecte sunt abordate, sau reamintite în repetate rânduri, devenind uneori obositor. Mi-am pierdut de câteva ori interesul de a continua această călătorie a cărei personaje principale sunt, în mare parte, sportivi cu care nu am absolut nicio amintire, fotbaliști excelenți care au uimit tribunele pe vremea când părinții mei erau copii. Pe lângă faptul că îmi era aproape imposibil să relatez cu emoțiile și trăirile prezentate de autor în mare parte din paginile volumului, nu pot să nu observ și modul în care sunt prezentate diferențele dintre fotbalul de epocă și cel modern, Traian Ungureanu prezentând fotbalul cu care eu am crescut și trăiesc ca fiind o umbră palidă a fenomenului care a cucerit lumea pe vremea lui Pelé și Maradona. Sunt de acord că globalizarea, omniprezentă în viața noastră cotidiană, a virusat și lumea acestui sport pe care îl iubim cu toții, dar este oare fotbalul modern așa un dezastru cum îl prezintă Traian Ungureanu în anumite eseuri ale sale?
Această frustrare, luată ca atac personal (pentru că până la urmă se ia de fotbalul copilăriei mele, nu?) s-a transformat într-o drăguță aventură de a descoperi fotbalul din alt unghi, de a redescoperi acest sport care îmi ocupă seri întregi. Sunt suporter al echipei FC Bihor, echipa orașului în care am fost născut și crescut, dar, cu toate astea, nu este o experiență îndeajuns de intimă pentru a replica poveștile prezentate de autor. Am început să urmăresc meciurile de acasă ale echipei de fotbal a Universității din Oradea, echipă în care joacă tineri pe care îi văd prin campus în drumul spre cursuri sau cu care mai îmi pierd serile în care nu sunt ocupat. Ei bine, din acest punct de vedere, trebuie să recunosc că fotbalul e trăit altfel. Nu contează ca e fotbal de liga a4-a Bihor, contează că băiatul cu care ai stat la povești azi, poate deveni eroul (eroul campusului ce-i drept) din weekend.
În fine, îmi dau seama ca eu nu mă aflu în razele publicului țintă al acestei cărți. În loc să îmi trezească amintiri, îmi aduce întrebări de adresat tatălui meu, care a văzut jucătorii despre care Traian Ungureanu ne povestește în volumul „Fotbalozofia”. Cum am zis însă și la începutul acestei recenzii, cea mai mare schimbare pe care aș aduce-o acestui volum este formatul. Consider un moment de proastă inspirație editorială decizia ca „Fotbalozofia” să fie un volum simplu de eseuri și nu un „Coffee Table Book”. Această carte este, din punctul meu de vedere, mult mai ușor de digerat ca fiind folosită drept o lectură ușoară ocazională, decât ca fiind citită cap-coadă pe nerăsuflate, tocmai prin prisma formei sale. În rest, cu toate că eu nu am fost de acord cu unele aspecte editoriale sau modul de abordare al fotbalului „meu”, nu este o carte rea, perfectă pentru a te bucura de câte o scurtă povestioară fotbalistică din când în când, care sigur va stârni mai multă bucurie în sufletelor microbiștilor care au prins „Epoca de Aur” și „Fotbalul Total”.
