„Lumina într-o oglindă răsturnată”, de Liviu Cangeopol
Editura Humanitas, București, 2026
Romanul Lumina într-o oglindă răsturnată, apărut în 2026, la Editura Humanitas, este o scriere preponderent experimentală, care îmbină în structura sa fragmente de eseu, jurnal, aforistică și narațiune obiectivă. Titlul face trimitere la încercările autorului de a dezlega, prin intermediul actului scrisului, dilema trecitului, a sinelui și a existenței, demers care rămâne fără o concluzie, fapt relatat încă din capitolul introductiv de către naratorul-personaj, probabil un alter ego al scriitorului.
Romanul se deschide cu o formulă anticipativă de învinovățire a cititorului: „ești vinovat pentru c-ai înțeles,” formula referindu-se la statutul singular și vulnerabil al cititorului (/individului) care ar putea pătrunde (/înțelege) semnificațiile acestui text criptic. Funcționând sub formă de prefață, capitolul introductiv intitulat Pași pe zăpadă și semnat de dr. Emil Antrim, ține să lămurească (sau nu?) faptul că la finalul romanului nu va exista nicio elucidare a mesajului textului, acesta fiind, scopul demersului literar în sine. Ba chiar dimpotrivă, naratorul-personaj menționează în prefața amintită procesul lent și neinteligibil al înțelegerii: „Pentru cititorul watent, răsplata nu constă într-o concluzie, ci într-o adâncire a înțelegerii care nu poate fi comprimată fără pierdere. Această scriere nu se lasă rezumată, pentru că nu spune o poveste, ci produce o stare de tensiune intelectuală. Înțelegerea nu este un act instantaneu, ci un proces care se desfășoară în timp, spunea Paul Ricoeur.” (p. 9). Mesajul, cel puțin introductiv, conturat de narator și, implicit, de autor este acela al caracterului ambiguu și evanescent al sensului, care se îndepărtează cu fiecare impresie de apropiere, motiv pentru care această scriere dorește să cartografieze ipostazele absurde, aproape suprarealiste ale mundanului existenței.
Lumina într-o oglindă răsturnată dorește să contureze și un soi de luciditate magică, aproape orbitoare, marcată de diferite dialoguri filosofice cu studentul Damian, alunecările în trecut sau momentele de contemplație ale lui Emil Antrim. Acestora li se adaugă reflecțiile pe teme precum precaritatea ființei umane, mortalitatea, timpul, cruzimea umană și fragilitatea creației, un exemplu concludent fiind secvența imediat următoare audierii de către Emil Antrim și Damian a unui concert simfonic: „Arta plătește tribut nebuniei. N-a rămas om întreg din sala aceea; ecoul muzicii sublime încă vibra în urechi, amestecat cu freamătul bestiilor neliniștite.” (p. 43). Roman cu intenție filosofică și structură preponderent fragmentară, aproape aforistică, Lumina într-o oglindă răsturnată conturează amplitudinea deznădejdii în fața precarității existenței, precum și falsitatea acestui sentiment copleșitor: „Deznădejdea nu e opusul speranței, ci forma ei cea mai subtilă. Este ca și cum ai păși, obosit și ars de soarele unui deșert, pe un teren mlăștinos, simțind cum lumea se schimbă dintr-un cadru familiar într-unul străin.” (p. 45). Tema morții revine frecvent, este subiectul fundamental care animă acest efort literar al fragmentarității. Sistemele filosofice, tendințele înspre religie/religiozitate se descompun în fața singurei realități ademenitoare, a cărei organicitate binecunoscută inhibă avântul individului înspre aceasta. Autorul deplânge banalitatea inestetică a fenomenului absolut uman: „Dacă moartea ar fi în permanență însoțită de o aromă de cozonac cu miez de nucă, vanilie și esență de rom, nu s-ar mai înfricoșa nimeni de amplitudinea unui avion prăbușindu-se în gol. Cel mult atmosfera ar fi străbătută de o undă pasageră de tulburare.” (p. 37).
Fragmentele de jurnal punctează și experiențe medicale care deschid calea înspre reflecție, urmate la rândul lor de secvențe legate de mortalitate și descompunere, precum și de impactul asupra celorlalți a dispariției individului: „Îngrozitoarea nenorocire nu e defăimarea trupului, ci faptul că supraviețuitorii continuă să te caute într-o fotografie, într-un cuvânt spus la o ocazie, un chip smuls dintr-o amintire care ți-a fost străină chiar ție. E momentul în care înțelegi: ai fost, pe rând, mai mulți oameni în același timp; iar acum, fiecare dintre ei moare unul după altul, în mintea fiecăruia. Le amintești ce-i așteaptă și, în tine, se văd pierind până la ultimul.” (p. 51-52).
Experimental mai mult în formă decât în semnificațiile care se desprind pe parcursul romanului, Lumina într-o oglindă răsturnată este, în esență, o încercare de împăcare cu ireversibilitatea timpului, cu incertitudinile trecutului, precum și cu sfârșitul iminent. Concluzia acestui roman, cumva sugerată încă din prefață, este formulată într-o secvență aforistică: „Priveam atent la oglinda prinsă-n tavan. Ca și cum așteptam ceva. Mâna tremura bisturiul, precum caligraful pana unei limbi străine. A trebuit să uităm umilința, ca să facem loc aberației.” (p. 304). În esență, absurdul pare să fie unica perspectivă care ar putea elucida incomprehensibilul realității și al existenței.
