„Gică Petrescu: Mi se spunea Sinatra” convorbiri cu Fabian Anton
Editura Vremea, Colecția Vremea Vedetelor, București 2023
Când vine vorba despre muzica ușoară românească este greu să nu pronunți și numele uriașului artist ce a fost Gică Petrescu. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când a trecut în neființă, dar muzica lui încă ne înveselesc serile în care chefuim cu melodii care răsună în toată țara, precum „Uite așa aș vrea să mor” sau „Căsuța noastră”. Până la urmă, această voce a cucerit publicul timp de generații întregi, atât în capitală, unde era o adevărată stea, cât și prin turneele din provincie și din străinătate unde umplea sălile de mulțimi care abia așteptau să îi audă glasul. Gică Petrescu îi povestește lui Fabian Anton viața sa într-un mod incitant, care nu doar că te face să dorești să aflii mai multe, dar te și duce printr-o plimbare prin Bucureștiul interbelic și ulterior comunist, orașul de baștină al artistului, unde acesta a devenit un artist de referință pentru muzica ușoară românească.
„Când tata a aflat că o să vin pe lume a reușit să obțină, printr-o cunoștință care, mai apoi, avea să joace un rol important în viața mea, un apartament mare, cum se cuvine, pe Calea Victoriei. Acolo m-am născut eu, pe Calea Victoriei”
De aici își începe artistul povestea, chiar din locul unde s-a născut, stabilind foarte clar pentru cititor cine este și de ce a devenit ceea ce a devenit. Primele capitole sunt despre copilăria și tinerețea solistului, capitole în care este stabilită foarte natural și relația acestuia cu muzica și cu părinții săi. Nu este deloc greu să îi înțelegi alegerile, modul în care acesta povestește dragostea dezvoltată pentru muzică fiind unul foarte convingător și fascinant, mai ales datorită menționării persoanelor care i-au fost alături în acele momente precum profesorul Alfred Glattauer sau celebrul Sergiu Celibidache, fostul său coleg de la Conservatorul „Lira” care avea să devină un dirijor de renume internațional. Maestrul ne îmbucură cu povești și amintiri de la începuturile sale în studiul muzicii, dar și de la debutul său și prima apariție în studio.
„-Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică – a sunat răspunsul. Studiază, căci mi-am dat seama că muzica îți place mai mult ca orice. Iar când faci ceva cu plăcere, nu se poate ca, în cele din urmă, să nu reușești… Ai nevoie însă de multă, de foarte multă stăruință, răbdare, sârguință. Doar în felul acesta vei ajunge acolo unde trebuie să aspiri fără încetare: pe culme! Un strop de talent ai, iar talentul nu se învață în niciun seminar, în nicio facultate. Cultivă-l și folosește-te de el!”
Acestea au fost vorbele tatălui său când Gică a decis definitiv că acesta este drumul pe care dorește să continue. Și încă ce drum avea să fie… Ei bine, de aici începe cu adevărat aventura, deoarece, abia de aici micuțul Gică începe să devină Gică Petrescu, artistul pe care îl cunoaștem și îl adorăm cu toții. O viață mondenă, într-un București demult uitat, asta ne prezintă Gică Petrescu în această carte. O viață trăită pe zeci de scene, înconjurat de personalități care mai de care, de la Bucur Ghindă, Sergiu Malagamba și Maria Tănase până la întâlnirea cu marele Menuhin, cu care are o poveste extrem de comică, greu de uitat. Discuția cu Fabian Anton decurge natural, autorul nu îl lasă pe maestru să omită vreun detaliu care ar putea fi interesant, fapt ce nu are decât să ne îmbucure, adăugând poveștii și fanteziei prin carei conversația celor doi ne poartă, ducându-ne prin toate ipostazele și momentele vieții solistului.
„Îmi iau catrafusels și, împreună cu amicul meu Gică Petrescu, pornim
Spre Bolintinul-din-Vale, unde ne așteptau familiile”
Discuția dintre cei doi acoperă și fuga celor doi artiști, Gică Petrescu și Hristu Nicolaide, la Bolintinul-din-Vale din aprilie 1944, pentru a evita bombardamentele din capitală. Până și în acest sătuc, unde erau vecini cu Maria Tănase, latura artistică e greu să fie ținută ascunsă. Fiind alături de alți artiști Bucureșteni fugiți din aceleași motiv, ni se povestește spectacolul organizat prin sate, ca activitate până la întoarcerea în București. Fabian Anton nu omite nici discuțiile despre viața maestrului din timpul comunismului. Desigur că aceasta era necesară, deoarece schimbarea vieților românilor a fost radicală odată cu instaurarea regimului comunist, regim care a țintit și artiștii, în special cei renumiți atât în capitală cât și în restul țării. O parte importantă a poveșii este cea despre turneul din U.R.S.S. și înregistrarea câtorva melodii la Moscova, un lucru cu care România es putea mândri la acea vreme.
Trebuie să menționez că ne este prezentată și o galerie foto superbă, perfectă ca suport pentru text, pentru a înțelege mai bine evoluția marelui Gică Petrescu. Ultimele 3 capitole ale acestei convorbiri sunt rezervate Cezarinei, marea dragoste a lui Gică Petrescu, femeia care l-a ajutat atât de mult în carieră, și modului în care el își trăiește anii bătrâneții, după pierderea prietenilor și a Cezarinei. Nu pot să omit faptul că, din păcate, am găsit foarte multe greșeli gramaticale de-alungul cărții, și destul de mute note de subsol care nu își aveau rostul, dar dacă puteți trece peste aceste detalii, lectura este una foarte plăcută, care mie m-a plăcut. A reușit să îmi ofere mai mult decât o simplă poveste cu detalii și lucruri interesante, a reușit să îmi ofere o plimbare, o aventură printr-o lume artistică pe care nu am reușit să o trăiesc pe propria piele și o perioadă inedită care în ziua de astăzi pare dispărută, o lume scenică care nu pare să se întoarcă prea curând. Acesta este motivul pentru care cartea mi-a plăcut. A fost de ajutor faptul că este o conversație, motiv pentru care povestea se simte autentică, ca și cum ar fi povestită de un bunic nepoților săi. Această carte merită o șansă din partea fanilor muzicii românești, dar și din partea celor care vor să guste puțin din aroma Bucureștiului demult uitat.
„Dar eu, să știi, nu prea mă dau în vânt după americani. Le-am tot cântat cântecele, unele le-am preluat și, împreună cu Cezarina, le-am adapta în limba română. Au prins, nu zic nu, au plăcut publicului. Dar eu nu sunt cu americanii. Mereu i-am simțit mai aproape pe francezi, pe Chevalier, pe Aznavour, pe Piaf… Până și Moustaki îmi place. Ăștia sunt ai mei…”
