”Patimiri si iluminari din captivitatea sovietică”, de Radu Mărculescu
Editura Humanitas, București, 2010
Prima parte aici.
Traseul său în burta chitului (Gulagului) sovietic, aşa cum se prezenta el in timpul si dupa cel de al Doilea Razboi Mondial (cu o rată a mortalităţii foarte mare), este unul remarcabil, transformându-l într-un adevărat Ulise în căutarea Ithacăi. Iniţial întemniţat alături de floarea ofiţerimii române care rezistase marşului morţii în lagărul de la Oranki, apoi mutat într-un fost schit ortodox, dezafectat şi tranformat în închisoare de înaltă siguranţă de lângă Oranki, apoi transferat în lagărul de la Monastirka, „un lagăr de bordeie care, vazut de sus, de pe colinele pe unde ne ducea drumul, se dezvăluia privirilor noastre ca un ţarc de muşuroaie de cârtiţă”[1]. De aici, un grup mai refractar, adică anticomunist, a fost transferat la Uscioara sau Gaura Dracului unde s-a organizat o nouă grevă a foamei[2] pentru ca ofiţerii să nu fie scoşi la munca istovitoare din afara lagărului (la taiatul şi căratul copacilor în taiga), obligându-i pe sovietici, până la urmă, să îi excepteze de la muncă, aceasta fiind considerată un privilegiu al omului noi, ofiţerii români fiind doar nişte reacţionari.
Odiseea grupului avea să continue în lagărul de la Morşansk. Pe drumul între cele două locaţii, fiind păcăliţi de sovietici că vor fi eliberaţi, prizonerii romani au trecut prin Kazan. În monumentala gară din Kazan, autorul a fost şocat de contrastul între măreţia edificiului ţarist şi sărăcia, mizeria (celebrul bufet cu rafturi goale) celor care treceau prin ea. Extrem de curios din fire, Mărculecu a scurtat umanitatea sovietică îngrămădită în măreaţa gara ţaristă, în căutarea omului nou. Regăseşte un haos uman de nedescris, iar noii oamenii „întinşi pe pardoseală, dormeau adânc, dar prezentau această caracteristică: fiecare dormea cu capul pe fundul altuia. Îndeosebi atenţia ne fu atrasă de un maior sovietic: acesta, descheiat la veston, pe care avea, sub celofan, un purcoi de decoraţii, cu gamela în mână, dormea cu capul pe fundul monumental al unei haziaice grase, care sforăia de rupea pământul.”[3] Vorbind în româna, grupul este reperat de o tânără şi frumoasă basarabeancă, deportată împreună cu părinţii în 1940 şi care pentru a scăpa din deportarea în Urali, după ce ambii părinţi murisera, a făcut un copil. În acel moment se întorcea acasă, în Basarabia, noua RSS Moldovenească. Ofiţerii români au făcut o chetă si i-au oferit orfanei o sută de ruble. Grupului i s-a permis să viziteze de capul lui Kazanul, în aşteptarea unei legături feroviare atemporale:
„Kazanul, la doi ani de la terminarea războiului, arăta cenuşiu, şters şi neinteresant. Bulevardele erau goale. Puţinii pietoni-şi aceia prost sau sărăcăcioşi îmbrăcaţi (..) în goana maşinii n-am putut distinge nici stilurile şi nici posibila frumuseţe a edificiilor. Doar atât am reţinut, o mâzgă murdar-cenuşie, tipică regimului sovietic” Din mersul trenului, autorul observă patru femei înhămate la grapă „mi-a rămas ca imagine-emblemă a întregii Uniuni Sovietice, cu ifosele ei umaniste sub care rânjesc cele mai înjositoare degradări ale naturii şi demnităţii omeneşti.”
Unul din motivele esenţiale ale scrierii acestei cărţi a reprezentat-o necesitatea de a arunca linţoiul uitării, de a recupera figurile a nenumăraţi foşti camarazi anonimi de suferinţa pe care relatarea lui îi în-suflet-eşte, îi învie din morţi, dovedind că lupta şi calvarul lor nu au dispărut fără urmă, fiind recuperate de memoria naţională (chiar dacă prea puţin asumate). Mărculescu oferă atât prin aceste portrete, dar si prin experientele sale directe, tramuatice, redate cu un talent literar extraordinar radiografia perfectă a ceea ce a fost prizonieratul militarilor romani în Uniunea Sovietică care multora le-a zguduit definitiv existenţa, nu au mai fost niciodată aceeaşi chiar dacă au scăpat cu viaţă.
„Cămine, căsnicii, familii întregi, situaţii materiale, toate ni se năruisera în vârtejul timpului. Al acelui timp istoric, vrăjmaş şi impostor, din care noi înşine ne excluseserăm, denunţându-l ca nefiind cel adevărt, al nostru. Dar şi timpul se răzbunase pe noi pentru această sfidare, privându-ne de acţiune, de participare la viaţă şi osândindu-ne la un imobilism vecin cu moartea. Scoşi în afara lui, asistam de la distanţă, spectatori neputincioşi, la mişcarile-i tectonice cu care năruia lumea noastră, ca să scoată în locul ei, din neant, la suprafaţă, o altă lume de forme aberante şi monstroase, care se lăţea necontenit, îmbrâncindu-ne pe noi, izolaţii, către periferia existenţei.”[4]
Diabolica putere sovietică acorda dreptul de a scrie familiilor de către prizonierii de război, stipulat prin convenţiile la care aderase prin intermediul Crucii Roşii, însă nu garanta decât pe sprânceană şi celor care colaborau dreptul de a mai şi primi răspuns de acasă. Astfel încât Radu Mărculescu nu a primit nici o scrisoare din ţară timp de patru ani de zile. Inevitabil, multe familii nu au rezistat acestei presiuni cum a fost şi cazul lui.
Soldaţii care supravieţuiseră unei prime ierni terbile mai aveau o singură şansă de a supravieţui şi ieşi din acel iad: înrolarea în divizia Tradătorilor şi Vânzătorilor, celebra divizie Tudor Vladimirescu. Însă chiar şi în rândul amărâţilor de soldaţi acest proces nu a fost unul masiv, existând destule cazuri când talpa ţării (elita fiind încadrată în diversele grade de ofiţeri) a preferat minele dezonoarei şi trădării. Pentru că divizia a fost constituită în anul 1943, existând şansa ca ea să lupte direct împotriva trupelor Armatei Regale Române (ARR). Autorul a cunoscut mult mai bine procesul achiziţionării sufletelor care devenea moarte (după Gogol) din rândul ofiţerimii şi expune atât cazuri de rezistenţi care au plătit cu viaţa, cât şi de cedenţi. Pentru a-i convinge pe ofiţeri, sovieticii au recurs la vechile lor metode: munca grea şi brută la tăiatul copacilor coroborată cu un regim alimentar de exterminare. Regimul de muncă dură a provocat îndârjirea ofiţerilor care ştiau foarte bine prevederile Convenţiei de la Haga, prin care ei erau exceptaţi de la muncile penibile. O trupă de agitatori comunişti, condusă de Ana Pauker, a colindat lagărele în care se aflau zeci de mii de militari români pentru a-i atrage de parte URSS. La căminul cultural unde fuseseră adunaţi pentru a li se prezenta situaţia, după cuvântul agitatorilor în rândul cărora se găseau colonei sau maiori care aderaseră, a luat cuvântul căpitanul Popesu-Tudor care a combătut toate minciunile comuniste. Imediat după încheierea reuniuni, el a fost ridicat din dormitor de NKVD. Însa DTV a luat fiinţă ca un „produs monstros al împerechierii dintre teroare şi trădare” formată din toate rebuturile trupei române ( turnători, hoti, corupti).
În iarna lui 1951, după aproape nouă ani, unul din ultimele grupuri format din ofiţeri români luaţi prizonieri la Stalingrad a plecat de la Odessa către ţara mamă, intrând în Republica Populară Română pe la Sighet, unde grupul a fost preluat de „ un cordon de ostaşi români. cu petliţe albastre la guler şi cu baioneta la armă, aşteptând să ne ia sub escortă.” Câinii lupi „ne priveau cu o curiozitate ostilă”. În acele momente, cele două armate se priveau faţă în faţa poate pentru ultima oară (dar şi cele două Românii): Armata Regală Română şi Armata RPR creată după model sovietic.
„Iată la ce se reducea repatrierea noastră: la o schimbare de lagăr, de gărzi, de câini. (…) Un caporal se apropie ţanţoşi de uşă, pregătindu-şi comanda regulamentară. (…) când desluşi prin semiîntuneric siluetele noastre fantomatice, chipurile emaciate, părul alb al multora, uniformele cârpite şi decolorate pe epoleţii cărora se mai vedeau tresele ofiţereşti ale unei foste armate regale, acest amestec bizar de mizerie şi prestanţă îl descumpăni pe tânărul caporal, făcându-l să ne salute regulamentar şi, pe un ton cuviincios, să ne invite să coborâm şi să ne încolonăm câte patru.”
Mărculescu ştia la ce să se aştepte, căci în prizonierat se distribuia şi citea presa propagandistică sovietică: „După ideea pe care ne-o făcuserăm citind Izvestia (şi din rânduri în rânduri) acum la noi în ţară întregul aparat represiv, maşina modernă de tocat carne omenească, funcţiona ireproşabil şi la cei mai înalţi parametri. Arestările se ţineau lanţ, tribunalele lucrau fără oprire şi umpleau ochi puşcăriile, iar ce dădea pe lături, cimitirele. Totul începea şi la noi să semene cu ceea ce fusese aici, în Rusia anilor revolutiei. Aceleaşi şedinţe, aceleaşi lozinici, aceeaşi mizerie, aceeaşi teroare, aceleaşi scheme, aceleaşi scenarii doar la un decalaj de 20-30 de ani.”[5] „Şi fiindcă veni vorba de peisajul cultural al ţării noastre şi de oglindirea lui în conştiinţa noastră prin mijlocirea presei sovietice, trebuie să spun cât de chinuitoare ne-au fost suferinţele morale pricinuite, şi atunci, şi mai târziu, de capitulările marilor noştri purtători de valori spirituale, poeţi, scriitori, artişti, gânditori- triumfalist anunţate de Izvestia şi Pravda. Operele lor erau larii şi penatii noştri. Din ele ne extrăgeam filtrul subtil, dătător de tărie şi de viaţă, al rezistenţei noastre.”[6] Pentru Marculescu, dureroasă a fost mai ales reorientarea lui Arghezi: „Fiecare cădere a corifeilor culturii noastre, fie că era vorba de Sadoveanu, de Călinescu ori de Camil Petrescu, o primeam ca pe o lovitură de cuţit aplicată pe la spate. Căci fiecare trecere a acestor mari, cu arme şi bagaje, în tabăra vrăjmaşului, ne şubrezea într-un fel propria poziţie.”
De la Sighet, grupul de ofiţeri regali a fost transportat pe calea ferată lângă Bucureşti, în fosta tabără militară germană de la Bragadiru, unde a aşteptat trierea şi eliberarea, căci dosarele puse cap la cap de către NKVD au fost predate la Sighet Securităţii, astfel încat aceste umbre i-au urmărit toată viaţa. Mărculescu a avut norocul să întâlnească in noul lagăr de triere un fost coleg de studenţie care se alăturase Cauzei proletare şi care l-a salvat în ultimul moment de la trimiterea la Canal, cum s-a întâmplat cu ceilalţi 22 de colegi de suferinţă şi prizonierat sovietic care au fost trimişi direct acolo, din fericire, toţi supravieţuind (deja experimentaţi cu viaţa în Gulag) până în 1954 când au fost eliberaţi după alţi trei ani de chin.
Pentru Radu Mărculescu, au fost nouă ani din viaţă irosiţi. Deocamdată, căci patria recunoscătoare şi ocupată avea să-i pregătească şi alte suprize. Soţia nu a avut puterea să-l mai aştepte, refăcându-şi viaţa. Autorul şi-a dat seama de această tristă realitate din scrisorile mamei sale în care erau pomeniţi toţi prietenii şi cunoscuţii săi, dar nici un cuvânt despre soţie. Din fericire, am putea spune, pentru Mărculescu, tânăra familie nu avea copii in momentul începerii războiului, căci altfel cine ştie dacă nu s-ar fi repetat tragedia trăită de Varlaam Şalamov în momentul întoarcerii de la Kolîma. „În aceşti ani am trăit cu adevărat sau totul n-a fost decât un coşmar?Un. coşmar pe fundul căruia mi-am lăsat tinereţea.”[7] Mare pacat că această experienţă nu a fost scrisă înainte de 1989, transmisă şi tradusă în franceză sau engleză, căci ar fi rivalizat fără probleme cu Soljeniţîn sau Şalamov.
