„Ministerul Cazurilor Speciale”, de Nathan Englander
Editura Paralela 45, Pitești, 2009
Traducere și note de Magdalena Dumitru
Scriitorul american Nathan Englander este un fenomen. Născut în 1970, s-ar afla deci acum în culmea capacității sale creative și a productivității literare. Bibliografia sa actuală este însă destul de ‘subțire’ – două culegeri de nuvele, trei romane, câteva dramatizări. Cea mai recentă carte a sa este datată 2019. Cu toate acestea, fiecare dintre rarile sale apariții editoriale este aclamată de critici, răsplătită cu premii majore (a ratat cu puțin Premiul Pullitzer în 2012) și scriitorul este considerat ca o voce majoră a prozei nord-americane. Comparațiile cele mai frecvente ale criticii literare sunt cele cu Saul Bellow sau cu Philip Roth, scriitori americani care, ca și el, au ales ca teme majore identitatea evreiască, locul evreilor în societatea și cultura americană, legăturile dintre tradiție și modernitate, dintre evrei ca indivizi, comunitatea lor și comunitățile alături de care conviețuiesc. Romanul său de debut, apărut în 2007, ‘Ministerul cazurilor speciale’ este – după câte stiu -, singura sa carte tradusă în limba română. Ea a fost publicata în 2009 de Editura Paralela 45 în traducerea aproape impecabilă și cu notele Magdalenei Dumitru.
Scria sau spunea cândva Dan Alexe că prima frază a unui roman spune multe despre calitatea și tematica a ceea ce va urma. ‘Ministerul Cazurilor Speciale’ începe așa:
‘EVREII SE ÎNGROAPǍ la fel cum trăiesc – adunați grămadă, înghesuiți unul în altul.’ (pag. 9)
Propoziția nu doar că definește una dintre temele principale ale cărții – identitatea și modul de viață al evreilor dintr-o comunitate aflată sub asalt în vremuri dificile – ci și ne conduce spre unul dintre locurile cheie în care se va desfășura intriga: cimitirul.
În centrul poveștii se află o familie evreiască atipică din Argentina anului 1976. Femeia pe nume Lilian este cea mai normativă persoană posibilă. Lucrează la o societate particulară de asigurări, este apreciată și are un salariu bun din care susține practic casa. Provine dintr-o familie bună, ceea ce nu s-ar putea spune despre soțul ei, Kaddish, un bărbat cu tată necunoscut zămislit de o prostituată pe nume Favorita. Numele de familie asumat, Poznan, nu poate ascunde faptul că bărbatul aparține unei categorii de evrei îngropați într-o secțiune separată a cimitirului, descendenți ai lumii interlope evreiești foarte proeminente cu câteva decenii înainte. În perioada în care se petrece acțiunea, principala sa sursă de venit este ștergerea (cu dalta) a inscripțiilor din secțiunea rău famată a cimitirului, ‘lucrări’ plătite sporadic de evreii care doresc să facă uitate istoriile mai puțin măgulitoare ale familiilor lor. În aceste acțiuni Kaddish îl asociază pe fiul lor Pato, student rebel și idealist, abia ieșit din adolescență. Situația familiei ar fi rezonabilă în momentul în care are loc lovitura de stat prin care o juntă de generali preia conducerea Argentinei. Perioada dictaturii militare va dura șapte ani.
‘Lillian se simțea vinovată că se putea bucura atât de mult de prezenţa fiului ei. Era fericită să descopere că Pato nu era complet iresponsabil. În această perioadă, o asculta pe mama lui. Nu întârzia, nu vorbea prea mult la telefon. Se trezea devreme în fiecare dimineață, aşa cum fac oamenii serioşi, apoi se ducea să cumpere pateurile pentru micul dejun. Seara ajungea acasă la ora cinei şi nu îl deranja prea tare pe tatăl său, care, la rândul lui, nu îl deranja pe el. Lillian nu voia să își facă speranţe prea mari, dar cu excepţia problemelor financiare care ameninţau să îi lase fără casă, și a nesiguranței din viața politică, din pricina căreia stăteau închişi în casă, traversau cea mai bună perioadă din ultima vreme. Cu toate datoriile, pericolele şi problemele lor la un loc, ea nu rata ocazia de a vedea partea bună. Aveau un acoperiş deasupra capului. Aveau mâncare pe masă şi erau cu toții prezenți la cină. Mai bună sau mai rea, acum pica bine. Iar când era îngrijorată, nu se întreba decât dacă nu cumva exagerase când cumpărase uşa.’ (pag. 53)
Un pericol totuși plutea în aer. Ca evrei ducând o viață comfortabila într-unul dintre cartierele burgheze ale capitalei Buenos Aires, familia Poznan se simte totuși nesigură și Lilian decide să cumpere o ușă blindata. Protecție instinctivă? Se va dovedi a fi insuficientă, la fel cum insuficiente sunt încercările altor concetățeni de a-și ascunde trecutul sau chiar cele ale Lilian și Kaddish de a face operații estetice pentru a se debarasa de nasurile care le conferă un aspect estetic repugnant, dar le și trădează originea. Ideea Nasului pare a descinde din Gogol, iar operațiile doctorului Mazursky (inițial un client al lui Kaddish) capătă dimensiuni tragicomice.
Relațiile din familia Poznan sunt o altă temă majoră a romanului. Lilian și Kaddish sunt despărțiți de o prăpastie socială care este compensată timp de o vreme de pasiune și apoi de solidaritatea emoțională (sau poate de rutina) construită în timp. Încercările la care vor fi supuși vor pune sub semnul întrebării coeziunea familiei, dar îi vor și reapropia emoțional. Pato este un tânăr care visează la libertate și-și trăiește micile rebeliuni ale vârstei, ceea ce-l pune în conflict cu Kaddish. Încăpățânarea tânărului se izbește de rigiditatea tatălui, asistăm la o escalare care ajunge la violență fizică, situațiile ar fi comice dacă nu ar plana tot timpul amenințările tragediilor din jur. Proporțiile dramei sunt expuse subit, iar evenimentele din jur le aruncă în cu totul alt context:
‘Cu modulaţii atente şi o înălţime a vocii perfectă, Pato i-a spus tatălui său:
– Du-te dracului!
A spus-o încet, gustând cuvintele şi apoi, parcă remodelându-le, a spus-o din nou:
– Du-te dracului. De-ai muri odată!
Kaddish, tatăl său, s-a dat înapoi în faţa cuvintelor. Cât de mult poate suporta cineva care a făcut tot ce se putea face, dar constată că în ochii fiului său nimic n-a fost bine? În ochii lui Kaddish erau lacrimi. Îi venea să plângă. Du-te dracului. De-ai muri odată! Auzise şi altă dată vorbele acestea. De data aceasta, însă, tonul era cel potrivit, intonația era cea corectă şi a auzit totul cu urechile lui. A auzit adevărul.
L-a auzit şi l-a acceptat drept adevăr. A simţit că îl loveşte în moalele capului şi, rănit – asta este tot ce reuşea să îşi spună, că îl rănise până în străfundurile ființei sale -, i-a întors-o fiului său.
– Du-te tu dracului, i-a spus Kaddish fiului său, Pato.
Şi apoi a răbufnit cu toată forţa şi toate sentimentele sale rănite:
– Du-te dracului. De nu te-ai fi născut niciodată!
A spus-o. Iar vorbele rostite i-au suspendat pe amândoi în tăcere câteva clipe.
Înainte de-a fi avut timp să absoarbă cele spuse, în timp ce blestemele încă pluteau în aerul dintre ei, s-a auzit o bătaie puternică în uşă.
Iar Kaddish s-a dus să deschidă. Și dorinţa lui Kaddish îndeplinit.
Într-o clipă a fost de parcă fiul lui nici nu s-ar fi născut.’ (pag. 131)
Bătăile puternice în ușă care marchează episodul din finalul primei din cele trei părți ale cărții ar putea fi descrise ca lovituri ale destinului. Pato, un tânăr student neimplicat în vreo mișcare politică devine victima aparatului de represiune al unui regim care atunci când termină de exterminat dușmanii este obligat să-și inventeze alții, pentru a-și justifica existența. Au fost zeci de mii de astfel de cazuri în cei șapte ani de dictatură din Argentina. Tineri răpiți, anchetați fără vreun proces juridic, deținuți și torturați în închisori secrete, asasinați și cadavrele lor aruncate în fluviu sau în ocean. Multe cazuri nu sunt elucidate nici până astăzi.
Mii de familii, altfel normative, s-au trezit în situația în care dispariția celor dragi a fost urmată de ostracizarea internă, de pierderea locurilor de muncă, de ignorare și boicoturi din partea celor care le fuseseră până recent prieteni, vecini, patroni sau colegi de muncă. Lilian își va pierde și ea locul de muncă și cu asta principala sursă de venit a familiei:
‘Gustavo a strâns din buze.
– Eşti concediată, a spus el.
Frida a scos un ţipăt ascuţit, bizar. Gustavo a intrat în biroul lui ca să ia cecul cu plata compensatorie, pe care deja îl completase – unul generos, după părerea lui, cât se poate de generos. Lillian a rămas pe loc, fără să fie cu adevărat mirată. Se simțea uşurată. Scăpase de o grijă.
Avea nevoie de tot timpul ei pentru Pato, pentru a se asigura că se va întoarce acasă şi, când va veni acasă, va trebui să îi fie alături. Dacă rata vreo șansă din pricina slujbei acesteia, ce folos mai aveau banii? Iar când îşi va recupera fiul, va putea trăi din fericirea de a-l şti aproape. Lillian ştia că privindu-l pe Pato, nu va mai simți niciodată foamea. Se va hrăni din dragostea cu care îl va copleşi tot restul vieții.’ (pag. 232)
Ceea ce se întâmplă cu eroii cărții și în jurul lor este o exemplificare îngrijorător de actuală a ușurinței cu care un sistem democratic se poate transforma în dictatură. Tancurile de pe străzi au fost doar prima etapa. Militarii tineri erau comandați de o oligarhie de generali bogați și corupți care sub pretextul restabilirii ordinii deveniseră seniori atotputernici. Sistemul își crease și își extinsese birocrații care păreau a descinde direct din Kafka, așa cum era Ministerul Cazurilor Special, oficial desemnat pentru a se ocupa de cazurile de dispariții, în fapt un sistem birocratic care reprima și intimida părinții, soțiile, fii și ficele aflați în căutarea celor dragi. Frica domina relațiile dintre oameni, solidaritatea interumană se dizolvase și rudele celor arestați deveniseră peste noapte proscriși:
‘Voia ca oamenii să fie îngrijoraţi şi să o susţină, voia ca ei să simtă groaza faptului că Pato lipsea de câteva ore şi speranţa că se va întoarce în câteva ore. Nu se aşteptase însă la acest detaliu scăpat total de sub control. Ceilalți nu auzeau că Pato a fost ridicat. Cu fiecare nouă convorbire, Lillian simțea că fiul ei nu existase niciodată. Ideea absenţei căpătase o amploare înfiorătoare. Era ca şi cum ai smulge o minge din mâinile unui copil şi ai ascunde-o la spate – resimţeau socul iniţial şi apoi, pur şi simplu, Pato nu mai exista.’ (pag. 152)
Identitatea evreiască a familiei Poznan complica situația. Nici Lilian și mai ales nici Kaddish nu fuseseră practicanți sau membri activi ai comunității. Bărbatul chiar fusese un fel de proscris. În clipele de restriște, după ce au încercat aproape tot – de la audiențe la oligarhi la serviciile unui preot militar șarlatan și corupt, de la cereri oficiale la mituire – ei apelează la solidaritatea evreiască. Lilian îl va contacta pe unul dintre șefii comunității, Kaddish se va duce la un rabin. Aparent sunt primiti cu brațele deschise, dar în realitate răspunsurile nu oferă nicio soluție reala sau vreo alinare a suferințelor. Preocupați de soarta propriilor familii, conducătorii oficiali sau spirituali nu au curajul luării unor poziții clare în apărarea celor prigoniți, iar soluția spirituală este și ea imposibilă din start. Sentimentele lui Kaddish sunt cele ale multor evrei necredincioși aflați în situații dificile:
‘ IATĂ LUCRURILE pentru care nu s-a rugat Kaddish: nu s-a rugat pentru îngăduință sau pentru călăuzire, pentru iertare sau pentru ajutor, n-a cerut un semn sau mângâiere, nu s-a rugat fierbinte în numele nimănui. Cu toate că s-a întors către un Dumnezeu de deasupra, Kaddish nu-şi dorea un rai care să-l găzduiască pe El. Pentru că şi imagistica anemică a omului e rușinoasă, numai ochi, peste tot ochi şi iar ochi care iscodesc neîncetat, ca şi cum singurătatea este interzisă, ca şi cum accesul în rai n-ar aduce o mai mare înţelegere, n-ar conferi contextualizare sau putere de pătrundere, ca şi cum fiecare mişcare a fiecărei ființe umane este cercetată necontenit de mamele şi fiii duşi pe lumea cealaltă.
Iată de ce un om cuprins de cea mai adâncă disperare i se va opune, iată de ce Kaddish – născut pe lumea aceasta, se pare, cu unicul scop de a fi ținut pe dinafară nu îndrăznea niciodată să îşi ridice ochii către Dumnezeu, aşa cum făcea acum. Pentru că nu voia să își facă griji că s-ar putea să intre doctorul şi să râdă de el, sau că ar putea fi surprins de rabin, care l-ar lua în posesie, sau că toți morții din toate timpurile, cei cu numele răzuite şi cei cu numele intacte, i-ar auzi rugile şi şi-ar zice că a suferit atât de mult, încât a văzut, în cele din urmă, lumina credinţei. Ni s-a dat un rai al tiranilor, un loc al coerciției, unde toți ipocriții plutesc prin aer condamnându-i pe ceilalți, ca nişte voyeuri înaripați.’ (pag. 306)
Multe detalii fine se așteaptă descoperite în paginile cărții. Mă voi referi doar la unul dintre ele – alegerea numelui personajului principal. Nu am întâlnit sau auzit vreodată de un evreu pe care să-l cheme Kaddish. Este în fapt numele rugăciunii de înmormântare sau de comemorare a morților, cea pe care un fiu o rostește la mormântul tatălui său, sau – Doamne Ferește – un tata la mormântul fiului. Cine ar da un asemenea nume copilului său? Explicația că eroul este un proscris din naștere, fiu din flori al unei prostituate și cu tată necunoscut nu este suficienta. În opinia mea, este încă un exemplu al tipului de umor tragic practicat de Nathan Englander, una dintre caracteristicile care disting proza acestui scriitor de excepție.
‘Ministerul cazurilor speciale’ a fost scrisă la trei decenii după instaurarea dictaturii militare în Argentina. Au trecut de atunci încă două decenii. La o lectură astăzi, cartea are o prospețime și o actualitate care dau senzația că este a fost scrisă ieri. Romanul lui Nathan Englander este și istorie și distopie totodată. Combinația complexa de critica sociala și analiză psihologica, amestecul de tragic și de umor, personajele imperfecte și pline de omenie cu care cititorul se identifică cu ușurință fac din această carte un reper care merită să fie cunoscut sau recitit. Sper că Editura Paralela 45 sau altă editură românească vor avea inspirația de a readuce cartea în librarii și în mâinile cititorilor de la noi, alaturi de celelalte cărți (romane sau proză scurtă) ale lui Englander. Nu sunt prea multe, dar putem spera că altele le vor urma. Timpurile noastre au nevoie de astfel de scriitori.
