„Conacul Presidium”, de Victoria Constantinescu
Editura Siono, 2026
Ador atmosfera gotică noir în romane! Cred că este unul dintre cele mai de succes instrumente pe care un autor îl poate folosi ca să capteze atenția cititorului, or, în această lume dominată de consumul rapid de informații, doar lentoarea unei astfel de cărți îl poate tempera. Conacul Presidium, romanul de debut al Victoriei Constantinescu apărut la Siono, aparține acestei categorii de cărți. Este o carte care treptat și foarte viu își dezvăluie toate secretele. Autoarea te invită să pășești într-un spațiu izolat, apăsător și fascinant, unde realitatea și iluzia se întrepătrund până când nu mai poți spune cu certitudine ce este adevărat și ce este doar o proiecție a fricii.
Povestea îl are în centru pe Paul, student la Medicină, care pornește în căutarea tatălui său dispărut în împrejurimile unui conac misterios din apropierea Brăilei. Din primele pagini, autoarea construiește o atmosferă tensionată, aproape cinematografică. Drumul spre conac, localnicii care evită să vorbească despre acel loc, legendele despre dispariții și blesteme, toate contribuie la sentimentul că Paul pășește într-un teritoriu în care regulile obișnuite nu mai funcționează. Trebuie să menționez că am avut un deja vu de parcă îl citeam pe Bram Stoker.
Când Paul ajunge la Conacul Presidium, cititorul are revelația că adevăratul mister nu este doar dispariția tatălui, ci însăși natura acestui loc. Conacul devine rapid un personaj în sine. Pereții săi ascund istorii nespuse, camerele par să respire, iar liniștea care îl înconjoară este mai neliniștitoare decât orice zgomot. Victoria Constantinescu știe să folosească spațiul ca instrument narativ și reușește să creeze acel sentiment specific romanelor gotice, și anume senzația că locul te observă, te influențează și, într-un fel greu de explicat, îți schimbă percepția asupra lumii. Atmosfera este, probabil, cel mai mare atu al cărții.
Există scene în care nu se întâmplă aproape nimic din punct de vedere al acțiunii, dar tensiunea rămâne constantă. O conversație aparent banală, o plimbare pe coridoarele întunecate ale conacului sau un vis ciudat sunt suficiente pentru a crea neliniște. Autoarea nu se bazează pe șoc, ci pe acumularea treptatăa senzațiilor. Și tocmai această alegere face lectura de-a dreptul captivantă.
Personajele sunt construite cu grijă și evită tiparele uzuale. Paul este protagonistul prin ochii căruia descoperim misterul, însă el nu este eroul tradițional. Este vulnerabil, adesea nesigur, iar căutarea tatălui devine, treptat, și o căutare de sine. Pe măsură ce înaintează în investigație, începe să se confrunte nu doar cu secretele conacului, ci și cu propriile frici și obsesii.
În contrapunct apare Teodor, proprietarul conacului, un personaj enigmatic, cultivat și imposibil de citit. Este genul de figură literară care atrage și intimidează în același timp. Nu știi niciodată dacă spune adevărul sau dacă joacă un rol, dacă este protector sau manipulator. Autoarea îl învăluie într-o aură de mister care se păstrează până aproape de final și care contribuie mult la farmecul poveștii.
Iar apoi este Medeea. Frumoasă, imprevizibilă și greu de înțeles, ea reprezintă unul dintre cele mai fascinante personaje ale romanului. Nu este doar interesul amoros pe care îl stârnește, așa cum s-ar putea crede la început, ci o prezență care destabilizează și provoacă. Relația dintre ea și Paul este construită pe atracție, neîncredere și curiozitate reciprocă, iar această ambiguitate îi conferă autenticitate.
Unul dintre aspectele cele mai interesante ale romanului este faptul că autoarea evită cu orice preț răspunsuri simple. Ce este, de fapt, Conacul Presidium? Un loc blestemat? O capcană psihologică? Un spațiu în care oamenii își proiectează propriile traume și dorințe? Cartea jonglează permanent cu aceste posibilități și lasă cititorului libertatea de a interpreta.În multe momente, experiențele personajelor pot fi privite atât printr-o lentilă supranaturală, cât și prin una psihologică. Visele, aparițiile stranii și senzația că timpul curge diferit în interiorul conacului pot avea explicații multiple. Această ambiguitate funcționează bine și transformă lectura într-un joc al interpretărilor.
Totodată, nu aș putea evita să spun că am simțit influențe din literatura gotică clasică. Ecouri din Edgar Allan Poe, cu obsesiile sale pentru spații decadente și minți aflate la limita lucidității. Inevitabil, gândul merge și spre Rebecca, romanul lui Daphne du Maurier, în care casa devine aproape mai puternică decât oamenii care o locuiesc. În Conacul Presidium, acest mecanism funcționează foarte bine, mai ales atunci când autoarea își lasă propria atmosferă să se așeze firesc.
Totuși, pe alocuri, am simțit că romanul apasă puțin prea mult pe anumite mecanisme ale goticului clasic. Nu aș spune că asemănarea cu alte romane din această categorie este deranjantă, ci mai degrabă că influența devine uneori prea vizibilă, prea conștient urmărită. În acele momente, povestea pare să-și dorească să atingă eleganța neliniștitoare a unui roman clasic, iar tocmai această intenție o face, pentru câteva pagini, să pară ușor forțată. Din fericire, romanul are suficiente resurse proprii pentru a se desprinde de comparații și pentru a-și construi propria identitate.
Romanul vorbește, în esență, despre libertate. Despre cât de greu este să te desprinzi de trecut. Despre felul în care fricile moștenite ajung să ne definească. Despre tentația de a rămâne captiv într-un spațiu familiar, chiar dacă acesta ne consumă încet. Fiecare personaj este prizonierul unei amintiri, al unei iubiri sau al unei obsesii. Iar întrebarea pe care cartea o ridică subtil este dacă putem fi cu adevărat liberi sau dacă purtăm mereu cu noi propriul nostru „Presidium”.
Victoria Constantinescu debutează cu un roman ambițios, întunecat și surprinzător de matur. Un roman care își asumă riscul de a fi diferit și care mizează pe atmosferă, simboluri și emoții complexe, într-o perioadă în care multe thrillere aleg calea cea mai rapidă spre efect.
